„În vremea aceea a intrat Iisus în Capernaum. Iar sluga unui sutaș, care era la el în cinste, fiind bolnavă, trăgea să moară. Și, auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să
Istoria creştinismului (MLXXIX): Biserica Ortodoxă Sârbă (III)
În anul 1830, Serbia a obţinut un nou statut politic, o autonomie politică şi economică, însă problemele religioase au rămas în continuare de competenţa Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Cu toate acestea, în anul 1832, prin Tomosul sinodal dat de Patriarhia Ecumenică şi semnat de patriarhul ecumenic Constantin I, Biserica Ortodoxă Sârbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea, între altele, şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sârb puteau alege ierarhii fără ca Patriarhia Ecumenică să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuia. Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de „mitropolit al întregii Serbii“. Patriarhia Ecumenică trebuia anunţată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos şi Dionisie de Versia. În anul 1864, Biserica din Karlovitz a pierdut episcopiile din Mitropolia Ardealului şi, în 1873, pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii, Zaro şi Cattaro, din Dalmaţia, rămânând doar cu centrele bisericeşti Karlovitz, Novisad, Buda, Carlştadt şi Pacraţ, în Slovenia. Mitropolitul Mihail de Belgrad, printr-o scrisoare din 4/16 mai 1879, a explicat necesitatea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe în noua situaţie politică. La 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Patriarhia Ecumenică a emis Tomosul sinodal care recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe, însă aceasta avea obligaţia să solicite Sfântul Mir de la Constantinopol. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos.