Istoria creştinismului (MLXXVII): Biserica Ortodoxă Sârbă (I)

Până în anul 1919, când s-a format statul sârbo-croato-sloven, creştinii ortodocşi sârbi erau organizaţi în cinci Biserici ortodoxe. Dintre acestea, doar mitropoliile de Belgrad şi Cetinje erau autocefale. Mitropoliile de la Cetinje (Muntenegru), Belgrad (Serbia) şi Karlowitz (Austro-Ungaria) îşi revendicau dreptul de continuatoare legitimă a vechii Patriarhii de Peci (Ipek), proclamată de Ştefan Duşan în anul 1346. Însă, nici una dintre ele nu avea decât parţial dreptate. Abia patriarhul de azi, care poartă titulatura de „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovitz şi Patriarh al sârbilor“ poate afirma că a reconstituit vechea autoritate a patriarhiei din secolul al XIV-lea. Un rol deosebit în viaţa credincioşilor sârbi l-au avut tradiţiile, în mod deosebit „slava“, un fel de sărbătoare a familiei, în care bătrânii fac o rugăciune şi îi pomenesc pe toţi membrii familiei, vii şi adormiţi, şi închină un pahar de vin „întru slavă şi cinste“. Acest ritual demonstrează puterea de rezistenţă a tradiţiilor, dar în acelaşi timp, explică şi rolul mănăstirilor unde se făceau, mai ales la hramuri, pe lângă slujbele de pomenire a rudelor, şi planuri pentru acţiuni patriotice. Astfel se poate explica rolul pe care l-a avut Biserica ortodoxă Sârbă în 1804 şi 1815, când au avut loc în Balcani primele răscoale naţionale împotriva turcilor. Pe lângă ajutorul moral şi material oferit de creştinii ruşi, români, austrieci şi francezi, sârbii au ştiut să organizeze atacuri armate împotriva turcilor, încât Napoleon Bonaparte a ajuns să declare despre Petru Karagheorghevici că este „cel mai viteaz luptător al vremii“. Biserica din statul creat prin răscoalele lui P. Karagheorghevici şi Miloş Obrenovici (1805-1815) nu s-a putut organiza decât mai târziu, şi din cauza faptului că ambii ierarhi, de la Belgrad şi cel de la Ujiţe, erau greci.