Istoria creştinismului (MLXXX): Biserica Ortodoxă Sârbă (IV)

Cei mai importanţi mitropoliţi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe din secolul al XIX-lea au fost Petru şi Mihail. Mitropolitul Petru a fost un om energic şi cu un simţ practic dezvoltat. De la el datează primele reforme ale Bisericii sârbe: înfiinţarea consistoriului, reforma legislaţiei bisericeşti, a vieţii monahale, a clerului, pe care l-a apărat, întemeierea Seminarului de la Belgrad (1836), ridicarea catedralei (1827) etc. El a păstorit 25 de ani, într-o perioadă nestatornică, căci în acest răstimp s-au schimbat cinci cneji şi, în a doua domnie a lui Miloş, certându-se cu acesta, a trebuit să părăsească ţara, trecând în eparhiile din nordul Dunării, unde şi-a găsit sfârşitul. Mitropolitul Mihail a păstorit cu întrerupere 40 de ani. Din activitatea lui administrativ-bisericească n-au rămas ca de la Petru legi şi decizii deosebite, afară de cea despre autoritatea bisericească, ale cărei dispoziţii (1890) sunt valabile şi azi, însă el a umplut cu personalitatea lui o perioadă întreagă din viaţa culturală, socială şi politică a ţării. La 20 octombrie/1 noiembrie 1879, după ce statul a fost recunoscut ca independent prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, mitropolitul a obţinut de la patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe. Pentru statul care în 1882 devenea regat, mitropolitul a alcătuit rânduiala ungerii de rege a cneazului Milan, după ce în anul 1875 desfăşurase o bogată activitate umanitară în Bosnia, protejându-i pe răsculaţii de acolo împotriva tiraniei turceşti. Partidele politice care se formaseră în Serbia şi care luptau cu patimă unele împotriva altora l-au depus pentru că n-a vrut să semneze o lege prin care statul voia să încaseze anumite taxe de la clerici, preoţi sau episcopi, cu ocazia hirotonirii şi instalării. Mitropolitul a văzut în această lege o consfinţire a simoniei şi nu a cedat.