Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MLXXX): Biserica Ortodoxă Sârbă (IV)

Istoria creştinismului (MLXXX): Biserica Ortodoxă Sârbă (IV)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 25 Septembrie 2008

Cei mai importanţi mitropoliţi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe din secolul al XIX-lea au fost Petru şi Mihail. Mitropolitul Petru a fost un om energic şi cu un simţ practic dezvoltat. De la el datează primele reforme ale Bisericii sârbe: înfiinţarea consistoriului, reforma legislaţiei bisericeşti, a vieţii monahale, a clerului, pe care l-a apărat, întemeierea Seminarului de la Belgrad (1836), ridicarea catedralei (1827) etc. El a păstorit 25 de ani, într-o perioadă nestatornică, căci în acest răstimp s-au schimbat cinci cneji şi, în a doua domnie a lui Miloş, certându-se cu acesta, a trebuit să părăsească ţara, trecând în eparhiile din nordul Dunării, unde şi-a găsit sfârşitul. Mitropolitul Mihail a păstorit cu întrerupere 40 de ani. Din activitatea lui administrativ-bisericească n-au rămas ca de la Petru legi şi decizii deosebite, afară de cea despre autoritatea bisericească, ale cărei dispoziţii (1890) sunt valabile şi azi, însă el a umplut cu personalitatea lui o perioadă întreagă din viaţa culturală, socială şi politică a ţării. La 20 octombrie/1 noiembrie 1879, după ce statul a fost recunoscut ca independent prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, mitropolitul a obţinut de la patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe. Pentru statul care în 1882 devenea regat, mitropolitul a alcătuit rânduiala ungerii de rege a cneazului Milan, după ce în anul 1875 desfăşurase o bogată activitate umanitară în Bosnia, protejându-i pe răsculaţii de acolo împotriva tiraniei turceşti. Partidele politice care se formaseră în Serbia şi care luptau cu patimă unele împotriva altora l-au depus pentru că n-a vrut să semneze o lege prin care statul voia să încaseze anumite taxe de la clerici, preoţi sau episcopi, cu ocazia hirotonirii şi instalării. Mitropolitul a văzut în această lege o consfinţire a simoniei şi nu a cedat.

 

 

 

Citeşte mai multe despre:   Biserica Ortodoxă Sârbă