„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Istoria creştinismului (MLXXXIX): Biserica Ortodoxă Bulgară (IV)
În anul 1867, când revoluţionarul L. Karavelov a publicat programul politic al unei „Bulgarii din Marea Neagră până în Adriatica“, sârbii, care ajutaseră până atunci poporul bulgar, au început să se depărteze de aceştia, deşi mitropolitul Mihailo de la Belgrad fraterniza cu Biserica Ortodoxă Bulgară. Încăpăţânându-se să fie partizanii concepţiei potrivit căreia numai un sinod ecumenic avea dreptul să decidă, patriarhii greci, unul după altul, au refuzat împlinirea dorinţei Bisericii Bulgare. În aceste condiţii, la 12 martie 1870, Înalta Poartă a dat un decret prin care lua fiinţă exarhatul bulgar independent. Decretul prevedea că în provinciile cu două treimi populaţie bulgară se va alege un mitropolit bulgar, iar unde populaţia era două treimi greacă urma să se aleagă ierarhi greci. De asemenea, se legifera că slujba va fi liberă, în greacă sau slavă, în funcţie de comunităţile respective. Biserica Ortodoxă Bulgară a constituit imediat un sinod, în fruntea căruia a ales pe Antim, care a fost declarat la 11 mai 1872 (ziua sfinţilor Metodie şi Chiril) exarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare, cu sediul la Constantinopol. Motivând că în această situaţie Biserica Ortodoxă Bulgară încalcă prevederile canonice, la 25 mai 1872 patriarhul ecumenic Antim al VI-lea (1845-1848; 1853-1858; 1871-1873) l-a depus pe bulgarul Antim, declarând Biserica Ortodoxă Bulgară ca fiind shismatică. În septembrie acelaşi an, turcii au insistat să se ţină un sinod „ecumenic“. În timp ce patriarhii de Constantinopol, Alexandria şi Antiohia, precum şi arhiepiscopul Insulei Cipru au aprobat excomunicarea, Chiril al Ierusalimului s-a opus, poate şi din pricina presiunii ruseşti, motiv pentru care a şi fost depus. Biserica Ortodoxă Rusă va da Sfântul Mir pentru bulgari vreme de 40 de ani, iar după 1923 acest lucru l-au făcut pe rând, până la 25 februarie 1945, când schisma a fost ridicată de patriarhul ecumenic Veniamin I (1936-1946), Bisericile Ortodoxe Română şi Sârbă, care au fraternizat cu Biserica Ortodoxă Bulgară tot timpul.