Istoria creştinismului (MXLVII): Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (XI)

După Primul Război Mondial, alături de Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă Bulgară au luat fiinţă trei Biserici Ortodoxe naţionale: Biserica Ortodoxă din Cehia şi Slovacia, în 1923, Biserica Ortodoxă din Finlanda, în acelaşi an, şi Biserica Ortodoxă din Polonia, în anul 1925. La acestea se adaugă o diasporă ortodoxă extinsă, alcătuită din credincioşii diferitelor popoare ortodoxe stabiliţi în Europa Centrală şi de Vest, în America, Australia şi Africa, precum şi noile Biserici Ortodoxe din China şi Japonia. Acordarea unei noi autocefalii constituie unul dintre cele mai însemnate momente din viaţa tuturor Bisericilor autocefale. Dreptul de acordare a autocefaliei unei unităţi bisericeşti nu este o simplă problemă de schimbare a „numelui“, ci conţine schimbări radicale şi însemnate în statutul de organizare al acelei unităţi bisericeşti, care este ridicată la vrednicia de autocefală. Biserica Ortodoxă este formată astăzi din peste douăzeci de Biserici Ortodoxe autocefale şi autonome. Dintre acestea, nouă au rang de patriarhie, celelalte fiind arhiepiscopii sau mitropolii. La rândul lor, cele nouă patriarhate se împart în patriarhate ortodoxe vechi şi patriarhate ortodoxe noi. Conducerea autocefală a majorităţii Bisericilor Ortodoxe naţionale, prin forul lor suprem, Sfântul Sinod, nu prejudiciază în nici un fel unitatea de credinţă şi comuniunea liturgică dintre ele, ci formează împreună Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolică, întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Principiul care uneşte şi stă la baza Bisericilor Ortodoxe din întreaga lume este ortodoxia credinţei, care constă în respectarea dogmelor, a Sfintei Tradiţii şi a canoanelor vechii Biserici universale, tezaur pe care fiecare Biserică Ortodoxă autocefală îl păstrează cu fidelitate. Unitatea de credinţă, cult, disciplină şi viaţă bisericească depăşeşte diviziunea autocefaliilor şi autonomiilor naţionale. Organizarea autocefală şi sinodală corespunde cel mai bine specificului naţional şi social al fiecărui popor ortodox. Acest lucru nu divizează Biserica Ortodoxă, ci ea rămâne universală sau ecumenică atât sub aspect dogmatic şi istoric, cât şi geografic.