Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MXLVIII): Patriarhia ecumenică de Constantinopol (I)

Istoria creştinismului (MXLVIII): Patriarhia ecumenică de Constantinopol (I)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 19 August 2008

Conform prevederilor canonului 3 al Sinodului ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, canonului 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din anul 431, şi ale canonului 36 al Sinodului quinisext de la Constantinopol, din anii 691-692, Patriarhia de Constantinopol ocupă primul loc de onoare, şi nu de jurisdicţie, în cadrul Ortodoxiei ecumenice, întâietate dobândită după marea schismă de la 1054, când Biserica Romei, care deţinuse acest loc, s-a separat de Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Pentru prima dată, titlul de „patriarh ecumenic“ a fost dat în anul 533 de împăratul Justinian I (527-565) patriarhului Epifanie al Constantinopolului (520-535). În anul 588, Sinodul de la Constantinopol a hotărât ca patriarhul al IV-lea Postitorul (582-595) şi urmaşii săi să poarte acest titlu, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre, fără însă să implice vreo autoritate juridică asupra celorlalţi patriarhi. Demnitatea de „etnarh“ pe care sultanul Mahomed al II-lea (1451-1482) a acordat-o în anul 1454 patriarhului ecumenic Ghenadie al II-lea Scholarios şi urmaşilor lui a sporit prestigiul scaunului de Constantinopol în cadrul Bisericii Ortodoxe, ducând chiar la unele abuzuri, cum a fost cazul desfiinţării celor două patriarhii ortodoxe din Balcani, a sârbilor de la Peci (Ipek), în anul 1766, şi a bulgarilor de la Ohrida, în anul 1767. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, Patriarhia de Constantinopol avea în jurisdicţia sa 138 de mitropolii şi episcopii. Evoluţia ulterioară a acestei patriarhii a urmat cursul evenimentelor politice şi religioase care s-au desfăşurat în Balcani începând cu anul 1821. Deşi a debutat cu un act de mare cruzime, lupta de emancipare naţională a grecilor, finalizată cu proclamarea independenţei, recunoscută prin Pacea de la Adrianopol, din 14 septembrie 1829, a creat condiţii mai bune pentru Patriarhia ecumenică de la Constantinopol.