Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creștinismului (MXXIII): Nicodim Munteanu (1939-1948), patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (XIII)

Istoria creștinismului (MXXIII): Nicodim Munteanu (1939-1948), patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (XIII)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 21 Iulie 2008

La 5 martie 1939, după ce patriarhul Miron Cristea a trecut la Domnul, mitropolitul Nicodim Munteanu al Moldovei a fost chemat să ia în primire, potrivit statutului şi regulamentelor bisericeşti, locotenenţa de patriarh. A refuzat însă să candideze la patriarhat şi a stăruit pe lângă mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului să accepte el succesiunea. Acesta nu a primit şi, la 30 iunie 1939, cu două luni înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales patriarh, după ce, mai mult de nevoie, consimţise să-şi depună candidatura. Noul patriarh avea un program ambiţios pe care spera să-l atingă cu ajutorul celor două „oştiri“: preoţimea şi călugărimea. Patriarhul Nicodim n-a avut odihnă şi răgaz în această înaltă slujire, în fiecare zi ivindu-se un nou temei de îngrijorare, un alt ceas de cumpănă. Anii păstoririi sale ca patriarh au fost ani de zbucium, de muncă şi de răspundere, datorându-se, în mod deosebit, celui de-Al Doilea Război Mondial. Cei nouă ani de patriarhat au fost unii dintre cei mai grei din epoca contemporană, şi de aceea, în decurs de doi ani, şi-a dat demisia de trei ori. Astfel, la un an de la alegerea sa, când regele Carol al II-lea a abdicat, trecând prerogativele regale fiului său, Mihai, şi la cârma ţării a venit un guvern prezidat de generalul Ion Antonescu, păstorirea i-a fost pusă la grea încercare de noua conducere a Ministerului cultelor, care, găsind susţinători în rândul unor preoţi, a încercat să intervină în treburile Bisericii, încălcând atribuţiile patriarhului şi dându-i de înţeles că, în noile împrejurări, ar fi mai potrivit să se retragă. În aceste condiţii, la 30 septembrie 1940, prin două scrisori adresate regelui Mihai şi generalului Ion Antonescu, vlădica Nicodim, judecându-se aspru, şi-a mărturisit dorinţa de a se retrage la Mănăstirea Neamţ, aducând ca argumente vârsta înaintată şi starea sănătăţii. Cererea i-a fost respinsă, trimiţându-i-se scrisorile înapoi, fără nici o rezoluţie. O va repeta de două ori, la 29 şi 30 ianuarie 1941, dar cu acelaşi rezultat, încât, neavând de ales, a rămas la locul său, dăruindu-se Bisericii şi neamului.