Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MXXXIX): Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (III)

Istoria creştinismului (MXXXIX): Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (III)

Un articol de: Cezar Țăbârnă - 08 August 2008

Politica împăratului Napoleon al III-lea Bonaparte (1852-1870) a fost favorabilă catolicismului din afara graniţelor Franţei şi a creat mari dispute privind patronajul Locurilor Sfinte. Patriarhul catolic de Ierusalim a primit de la sultanul Abdul-Megid cheile bisericii din Bethleem, până atunci aflate la patriarhul ortodox. Discutarea patronajului asupra Locurilor Sfinte - Ierusalim şi Bethleem -, între ortodocşi sprijiniţi de Rusia şi catolici sprijiniţi de Franţa, a constituit pretextul religios al războiului Crimeii (1853-1856). De fapt, adevărata cauză a acestui război a constituit-o aşa numita „chestiune orientală“, adică disputa dintre Marile Puteri europene privind împărţirea Imperiului Otoman, aflat în declin. Războiul, care s-a desfăşurat între Rusia, pe de o parte, şi Anglia, Imperiul Otoman, Franţa şi regatul Sardiniei, pe de altă parte, a fost câştigat de Puterile aliate şi s-a încheiat cu Pacea de la Paris (30 martie 1856). Principalele lui prevederi se refereau la transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiile sale de dominaţie a regiunii. De asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării. Alte prevederi priveau statutul Principatelor Române (Moldova şi Ţara Românească) care rămâneau în mod oficial sub suzeranitate otomană, însă li se acorda dreptul de a avea propriile constituţii şi adunări legislative, urmând a fi puse sub supravegherea puterilor victorioase. A fost stabilită organizarea unui referendum în chestiunea dorinţei de unire a populaţiei celor două principate şi înfiinţarea Adunărilor ad-hoc la Iaşi şi Bucureşti. Basarabia rămânea în continuare în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad şi Ismail şi, implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei.