Istoria creştinismului (MXXXV): Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei (1939-1947) (III)

După ce, la 12 noiembrie 1936, a fost hirotonit arhiereu-vicar patriarhal, de către patriarhul Miron Cristea, primind titlul „Târgovişteanul“, şi a fost desemnat să conducă secţia culturală a Consiliului arhiepiscopal, între anii 1938-1939, Irineu Mihălcescu a fost episcop locotenent al Râmnicului Noul Severin, apoi arhiepiscop locotenent al Craiovei şi locotenent de mitropolit al Olteniei. La 29 noiembrie 1939, a fost ales mitropolit al Moldovei şi a fost instalat în scaunul mitropolitan pe 17 decembrie, în acelaşi an. A păstorit până în 1947, când şi-a dat demisia, retrăgându-se la Mănăstirea Agapia, unde a trecut la cele veşnice la 3 aprilie 1948. Mitropolitul Irineu Mihălcescu a fost un mare teolog, fiind atras de celebrele centre universitare de la Berlin şi Leipzig, unde a aprofundat studiul filosofiei şi al teologiei sistematice. În mod deosebit, la Berlin, a participat la lucrările Colegiului pentru „studiul confesiunilor comparate“, condus de renumitului patrolog Adolf Harnack. În ciuda celebrităţii acestui teolog, Ioan Mihălcescu, după cum el însuşi mărturiseşte, era profund decepţionat de faptul că Harnack nu cunoştea deloc şi nu vorbea nimic de Ortodoxie. Mihălcescu, în acest sens, afirmă: „Îmi amintesc perfect lupta dârză pe care o ducea Harnack împotriva catolicismului roman, în timp ce Biserica mea, Biserica Ortodoxă, nu avusese cinstea să fie pomenită decât câteodată, într-un semestru întreg, cu toată erudiţia imensă a profesorului. La rândul său, Kaftan a amintit doar numele Bisericii Ortodoxe, fără să spună un cuvânt despre învăţătura sa“. Această constatare l-a impulsionat şi s-a hotărât să scrie o carte despre teologia simbolică: „Am luat hotărârea să scriu o Teologie simbolică în care să arăt nu atât ce este Biserica Ortodoxă, ci, mai degrabă, cum vede ea şi cum judecă confesiunile apusene“. În timp ce era la studii, viitorul mitropolit a luat în Apus credinţa ortodoxă şi spiritualitatea, pe care le-a făcut cunoscute acolo şi a luat metoda şi limba, pe care, întorcându-se în ţară, le-a folosit pentru punerea în circulaţie a învăţăturii ortodoxe prin cărţile de dogmatică, catehismele şi manualele pe care le-a scris.