Istorii cu tâlc: Despre îndreptarea unui frate

Fericita Melania povestea că un frate, care voia să se lepede de lume, era împiedicat de propria lui mamă, dar el nu şi-a părăsit dorinţa şi nu înceta să-i facă supărare, zicând: „Vreau să-mi mântuiesc sufletul“. Neputând să-l împiedice, în ciuda tuturor stăruinţelor, mama i-a dat, în sfârşit, voie; dar îndepărtându-se de la ea şi făcându-se monah, el începu să-şi trăiască viaţa cu negrijă. S-a întâmplat că mama i-a murit; peste un an s-a îmbolnăvit şi el de o boală grea, aşa încât medicii s-au temut pentru viaţa lui. Atunci a avut o vedenie, a fost răpit de judecată şi şi-a văzut mama printre cei osândiţi; observându-l, ea i-a spus cu multă mirare: „Fiul meu, ce-i asta? Unde sunt, dar, cuvintele tale pe care le spuneai, că vrei să-ţi mântuieşti sufletul?“. Ruşinat de cele auzite, el stătea necăjit, neştiind ce să răspundă. Deodată, s-a auzit un glas care spunea: „Luaţi-l de aici, Eu v-am trimis după un alt monah cu acelaşi nume, care vieţuieşte în cutare mănăstire“. Cu aceasta s-a terminat vedenia, şi fratele, venindu-şi în fire, a povestit celor ce erau de faţă tot ce i s-a întâmplat. Ca o încredinţare de adevărul celor grăite, l-a rugat pe un frate să se ducă la mănăstirea despre care auzise şi să vadă dacă a răposat acel frate care purta acelaşi nume ca şi el. Cel trimis a găsit întocmai, căci acel monah răposase. Bolnavul, îndreptându-se şi întărindu-se, s-a închis într-o chilie şi şedea în linişte, îngrijindu-se numai de mântuirea sufletului său, căindu-se şi plângând că mai înainte a trăit în neîngrijire. Ajunsese la atâta zdrobire, încât mulţi îl rugau să se cruţe puţin, temându-se să nu i se întâmple vreun rău de atâta plâns peste măsură, dar el n-a vrut să se mângâie, spunând: „Dacă eu n-am putut suferi dojana mamei mele, cum voi putea suferi în ziua Judecăţii ruşinea înaintea lui Hristos şi a sfinţilor îngeri?“. (Matericul, Editura Anastasia, 1995)