Luca 11, 23-26 (Duhurile necurate)

„Zis-a Domnul: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine risipește. Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte du­huri, mai rele decât el și, intrând, locuiește acolo; și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.”

De ce este diavolul rău?

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a IX-a, VIII-IX, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 1, pp. 169-170

„(...) De unde diavolul, dacă relele nu vin de la Dumnezeu? Ce vom răspunde?

Același răspuns dat despre răutatea oamenilor este îndestulător și pentru această întrebare.

- Din ce pricină este rău omul?

- Din propria sa voință liberă.

- Din ce pricină a ajuns diavolul rău?

- Din aceeași pricină, pentru că și el avea libertatea voinței și era în puterea lui fie să rămână lângă Dumnezeu, fie să se înstrăineze de bine. Gavriil a fost înger și a rămas necontenit lângă Dumnezeu; satan a fost tot înger și a căzut cu totul din ceata sa. Voința liberă l-a păstrat pe unul între cele de Sus și tot libertatea voinței l-a aruncat pe celălalt din cer. Era cu putință ca și Gavriil să apostazieze, iar satan să nu cadă. Dar pe unul l-a salvat dragostea fără sațiu de Dumnezeu, iar pe celălalt îndepărtarea de Dumnezeu l-a arătat vrednic de a fi aruncat în adânc. Acesta este răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere de ochi ne face să fim fie cu lumina soarelui, fie cu umbra trupului nostru; dacă ne uităm la soare, soarele este gata să ne lumineze; dar, dacă ne întoarcem spre umbră, ne cuprinde neapărat întunericul. Tot așa și diavolul, este rău pentru că își are răutatea din libertatea voinței, și nu pentru că firea lui era vrăjmașă binelui.

- Dar pentru ce se războiește cu noi?

- Pentru că, fiind vas plin de toată răutatea, a primit și boala invidiei și ne-a pizmuit cinstea. Nu suferea să ne vadă că ducem în rai o viață fără de durere. Și, prin viclenii și meșteșugiri, l-a înșelat pe om; folosindu-se, pentru amăgire, tot de dorința pe care o avea și el de a fi asemenea cu Dumnezeu, i-a arătat pomul cunoștinței binelui și răului și i-a făgăduit că prin mâncarea fructului acestuia va ajunge asemenea lui Dumnezeu: Dacă veți mânca dintr-însul, veți fi ca niște dumnezei, cunoscând binele și răul (Facerea 3, 5). N-a fost făcut, deci, dușman al nostru; dar din pricina invidiei a ajuns în dușmănie cu noi. Văzându-se aruncat jos dintre îngeri, n-a suferit să-l vadă pe pământean înălțat, prin propășirea în virtute, la vrednicia îngerilor.

Dar pentru că a ajuns dușmanul nostru, Dumnezeu ne-a păstrat împotrivirea față de el, prin cuvintele spuse șarpelui, instrumentul lui. (...) Împăcarea cu răutatea este într-adevăr vătămătoare, că de obicei legea prieteniei face ca cei ce se unesc să se asemene. De aceea, pe bună dreptate s-a spus: Tovărășiile rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33).” 

(Pr. Narcis Stupcanu)