Luca 17, 20-25

În vremea aceea, fiind întrebat Iisus de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, El le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, îm­părăţia lui Dumnezeu este înăun­trul vostru. Zis-a către ucenici: Veni-vor zile când veţi dori să ve­deţi una din zilele Fiului Omului, şi nu veţi vedea. Şi vor zice vouă: Iată, este acolo; iată, este aici; nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei. Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa. Dar mai întâi El trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de neamul acesta.

Împărăția cerurilor este în noi

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvinte despre rugăciune, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 34, p. 298

Lucrul cel mai bun la care ajunge cineva este obişnuinţa cu ru­găciunea. Prin mijlocirea ei, acesta dobândeşte şi celelalte (bunuri), iar (Domnul) care îl cheamă către sine, îi întinde mâna întru ajutor. Prin rugăciune se face părtaş la energia cea tainică, la sfinţenia lui Dumnezeu, iar mintea lui se uneşte printr-o iubire de negrăit cu Domnul. Pentru că zice (Psalmistul): Dat-ai veselie inimii mele (Psalmi 4, 7). Şi Domnul Însuşi (adaugă): Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vos­tru (Luca 17, 21). La ce altceva s-ar putea referi faptul că Împărăţia este înlăuntrul (oamenilor), dacă nu la bucuria cerească a Duhului care se arată în chip real în sufletele celor vrednici? Pentru că sufletele cele vrednice, prin părtăşia reală la Duhul, primesc încă de acum arvu­na şi pârga bucuriei şi veseliei celei duhovniceşti de care se vor îm­părtăşi sfinţii în Împărăţia lui Hristos. Pentru că, zice (Psalmistul): Inima şi trupul meu s-au bucurat întru Dumnezeu cel viu (Psalmi 83, 2). Şi: Ca din seu şi din grăsime să se bucure sufletul meu (Psalmi 62, 6). (Aceste cuvinte), ca şi cele asemenea lor, acelaşi lucru arată, bucuria şi mângâierea reală pe care le dă Duhul.

Şi fiindcă lucrul cel mai mare dintre toate este rugăciunea, gri­ja cea mai mare ei trebuie să i se arate, ca nu cumva să sufere vătă­mare din partea celui rău. Pentru că, cu cât cineva arată grija de un mare bun, pe atât îl atacă cel viclean cu şi mai mare stăruinţă. Un astfel de om va trebui să arate multă vigilenţă, ca şi mai mult, zi de zi, să se arate roadele stăruinţei sale în rugăciune, (adică) iubirea, sme­renia, simplitatea şi bunătatea. (...)

Stăruind cineva în rugăciune şi luând asupră-şi un lucru atât de impor­tant, dator este să dea luptă mare şi neşovăielnică, ca să înfrângă piedicile (ce vin în calea) rugăciunii: - somnul, indiferenţa, greutatea trupului, nălucirea gândurilor, instabilitatea minţii şi toate uneltirile celui rău - să treacă prin necazuri şi peste războiul pe care duhurile cele viclene îl duc cu mânie împotriva lui, împiedicându-i sufle­tul să caute neîncetat adevărul şi pe Dumnezeu şi să se apropie de Hristos.