Luca 18, 2-8

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de om nu se rușina. Și era în cetatea aceea o văduvă care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate față de potrivnicul meu. Și un timp n-a voit, dar după aceasta, a zis întru sine: Deși de Dumnezeu nu mă tem și de om nu mă rușinez, totuși, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate ca să nu vină mereu să mă supere. Și a zis Domnul: Auziți ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleșilor Săi care strigă către El ziua și noaptea și pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând.”

Frica de Dumnezeu și rușinea celor care nu o au

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VIII, 37.2.-37.4., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 133

„Când lui Dumnezeu I s-a părut că este de folos să facă, prin Domnul, din lege și profeți o carte de învățătură, a zis: Frica de Domnul este începutul înțe­lepciunii (Proverbe 1, 7; Psalmi 110, 9); și aceste cuvinte au fost date de Domnul prin Moise celor neascultători și învârtoșați la inimă, ca pe cei pe care rațiunea nu-i face buni, pe aceia să-i îmblânzească frica. Cuvântul educator, prevăzând chiar de la început aceasta, a făcut din cele două feluri un instrument cu care să poată curăți în chip potrivit pe oameni în vederea cinstirii lui Dumnezeu. Spaima este frica pe care o ai datorită unei arătări neobișnuite sau datorită unei apariții neașteptate, de pildă chiar a unei vești; frica, la rândul ei, este o minunare covâr­șitoare de ceva care se petrece sau care există.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XXXVI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, pp. 267-268

„Cei care au făcut fapte rele vor învia spre ocară și rușinare, pentru că văd în ei înșiși rușinea și chipurile păcatelor. Și poate că rușinea să fie mai groaznică decât întunericul și decât focul cel veșnic în care au să locuiască veșnic păcătoșii, având necontenit în ochi urmele păcatului săvârșit în trup, urme care rămân pururi în amintirea sufletului lor, ca o vopsea ce nu se poate șterge. Puțini vor fi aceia care, apropiindu-se de lumina cea adevărată și descoperin­du-li-se faptele, vor putea să plece de acolo, după descoperirea faptelor lor ascunse, cu fețele nefăcute de rușine.”

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Epistola 260, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 12, p. 534

„…rușinea e cea mai aspră dintre pedepse. Ea va rămâne în picioare și la Dreapta Judecată - așa am înțeles - pentru că unii vor învia pentru o viață veșnică, alții pentru o rușine și batjocură veșnice.”