Luca 20, 46-47; 21, 1-4

„Zis‑a Domnul către ucenicii Săi: Păziți‑vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în piețe și scaunele cele dintâi în sinagogi și locurile cele dintâi la ospețe, care mănâncă întru totul casele văduvelor și se prefac că se roagă îndelung; aceștia vor lua mai mare osândă. Și, privind, a văzut pe cei bogați aruncând darurile lor în vistieria templului. Și a văzut și pe o văduvă săracă aruncând acolo doi bani. Și a zis: Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți. Căci toți aceștia au aruncat ca dar lui Dumnezeu din prisosul lor; aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viață. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă!”

Efectele mândriei

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XX‑a, IV‑V, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 299‑300

„Caută deci și ferește‑te de pilda cumplitei pagube aduse de mândrie! Cel mândru și‑a păgubit mântuirea, cel cu limba îndrăzneață a pierdut răsplata; a fost micșorat mai mult decât cel smerit și păcătos, pentru că s‑a mărit pe sine mai mult decât acela și pentru că n‑a așteptat hotărârea de la Dumnezeu, ci și‑a rostit‑o singur.

(...) Socotești că ai săvârșit vreo faptă bună? Mulțumește lui Dumnezeu! Nu te mândri cu ea față de semenul tău! Fiecare, spune (Apostolul) Pavel, să‑și cerceteze fapta lui, și atunci va avea laudă față de sine numai, și nu față de altul (Galateni 6, 4). Cu ce ai fost de folos pentru semenul tău, dacă‑ți trâmbițezi credința, dacă spui că ai suferit prigoniri pentru numele lui Hristos sau dacă spui că ai îndurat ostenelile postului? De pe urma tuturor acestora tu câştigi, şi nu altul. Teme‑te să nu ai aceeaşi cădere ca şi diavolul, care s‑a mândrit față de om, dar a căzut mai jos decât omul şi a ajuns călcat în picioare de cel pe care avea de gând să‑l calce în picioare.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omilia XLI, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 255‑256

„Iar dacă cineva nu se smereşte îndestul, atunci este dat lui satan, este dezbrăcat de harul divin care i s‑a dat şi este supus la multe necazuri. Atunci se arată zădărnicia mândriei lui, faptul că este gol (la suflet) şi de nimic. De aceea, se cuvine ca acela care este bogat în harul lui Dumnezeu să fie smerit, să aibă inima zdrobită şi să se considere sărac şi că nu are nimic al său. (Să considere că bunul pe care‑l are) nu‑i aparține, că l‑a dat lui cineva şi că atunci când vrea acela i‑l poate lua de la el. Cel ce astfel se smereşte înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor poate să păstreze harul care i‑a fost dat după cum spune (Mântuitorul): Cel ce se smereşte se va înălța (Luca 14, 11). Chiar dacă este un ales al Domnului să se considere un detestabil; chiar dacă este un credincios, să se considere un nevrednic. Pentru că astfel de suflete plac lui Dumnezeu.”