Luca 4, 22–30

„În vremea aceea se mirau toți de cuvintele harului care ieșeau din gura lui Iisus și ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Și El le-a zis: Cu adevărat, Îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici în patria Ta. Și le-a zis: Adevărat zic vouă că nici un proroc nu este bine primit în patria sa. Și adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani și șase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul, și la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Și mulți leproși erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curățat, decât Neeman Sirianul. Și toți în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Și, ridicându-se, L-au scos afară din cetate și L-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; iar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.”

Rugăciunea Sfântului Ilie

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare la Petru Apostolul și Ilie Prorocul, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2015), vol. 14, pp. 577-578

„... Să-l aducem în mijloc. Să-l aducem pe Ilie. Pe acel proroc vestit, pe îngerul pământesc și omul cel ceresc, pe cel care mergea pe jos și cârmuia cele cerești, pe omul de trei coți care mergea întru înălțime și s-a urcat chiar la bolțile cerului, pe vistiernicul apelor, a cărui limbă a ajuns vistieria apelor și cheia cerurilor; pe omul cel sărac, dar și bogat; pe omul neînvățat, dar și filosof; sărac pentru că nu avea nimic, bogat însă pentru că ținea cu limba sa norii ploii. Era și el aspru cu păcătoșii, pentru că s-a rugat ca Dumnezeu să nu dea ploaie pe pământ.

Ce-a spus el?  A spus: «Viu este Domnul: nu va fi ploaie pe pământ decât prin gura mea.» (...) Robul nu se roagă, nici nu cere, ci a rostit un cuvânt de adevăr și a închis cerul. 

Roagă-te, mai întâi, Ilie! Ce răspunde Ilie? Îmi cunosc Stăpânul, spune el, știu că mă ascultă. Fac aceasta din râvnă.

Ce lucruri noi și străine! Ai văzut că Stăpânul e biruit de bunăvoința robului? Da, Ilie a făcut aceasta din pricina marii sale râvne. Vedea că se petrec multe lucruri nelalocul lor; vedea că desfrâul e unit cu multă răutate. Era întuneric și întunericul cuprinsese toată lumea; nori care acopereau totul. Toți cădeau; înecul era general; nu înec de ape, ci de stricăciune; cumințenia era îndepărtată, iar desfrânarea mergea cu alai; virtutea era izgonită, iar viciul era în floare. (...) Toți mergeau ca în noapte, nu mai țineau seama de nici o făptură; vedeau o piatră și i se închinau ei ca lui Dumnezeu; vedeau un lemn și-l socoteau pe acesta tot Dumnezeu. Îi cuprinsese noapte adâncă; Îl vedeau pe Creator, dar se închinau făpturilor. Numai Ilie avea făclia virtuții, stând el ca pe vârful muntelui filosofiei și practi­când-o. Numai el avea făclia dreptei credinței.”