Marcu 1, 29-35

„În vremea aceea a venit Iisus în casa lui Simon și a lui Andrei, împreună cu Iacov și cu Ioan. Iar soacra lui Simon zăcea cuprinsă de friguri și îndată I-au vorbit despre ea. Și, apropiindu-Se, a ridicat-o, apucând-o de mână. Și au lăsat-o frigurile și ea le slujea. Iar când s-a făcut seară și soarele apusese, au adus la El pe toți bolnavii și demonizații. Și toată cetatea era adunată la ușă. Și a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli și a alungat mulți diavoli. Iar pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L știau că El e Hristos. Și a doua zi, foarte de dimineață, ridicându-Se, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo.”

Omul și diavolul

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXIII, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 283

„… să ne gândim că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol tocmai pentru ca noi, cuprinşi de frică, în aşteptarea atacului duşmanului, să fim mereu cu multă luare aminte şi cu mintea trează şi pentru ca să ne uşurăm ostenelile pentru virtute cu nădejdea plății viitoare şi cu răsplata bunătăților celor veşnice. Pentru ce te minunezi că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol purtător de grijă al mântuirii noastre? L-a lăsat tocmai pentru ca să ne trezească din trândăvia noastră, să ne fie temei de cununi. Însuşi iadul pentru acesta l-a pregătit, ca frica de pedeapsă şi grozăvia chinurilor să ne împingă spre Împărăție. Ai văzut cât de iscusită e iubirea de oameni a Stăpânului? Face şi iscodeşte totul, nu numai ca să mântuie pe cei creați de El, ci şi ca să-i învrednicească de bunătățile cele ne­spuse. De asta ne-a dăruit şi voință liberă, de asta a sădit în firea şi în conştiința noastră cunoştința păcatului şi a virtuții, de asta a îngăduit să existe diavol şi ne-a amenințat cu iadul, pentru ca să nu facem cunoştință cu iadul şi să dobândim Îm­părăția.”

Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru, Despre Dumnezeu şi despre materie, XX, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, p. 234

„N-a fost imposibil pentru Dumnezeu să nimicească pe diavol, nici nu s-a bucurat Dumnezeu de moartea oamenilor, pentru că, zic eu, natura Sa nu permite aşa ceva. Dar Dumnezeu n-ar fi făcut nimic deosebit dacă ar fi nimicit El Însuşi pe diavol, o creatură mediocră, gata oricând să fie adusă la neexistență. Apoi, această binefacere a lui Dumnezeu n-ar fi fost cunoscută de oameni după aceea, dacă l-ar fi ucis pe diavol de la început. Orice om, neavând în sine însuşi dovada imper­fecțiunii sale, s-ar fi considerat bun şi s-ar fi crezut, într-un anume fel, rival al lui Dumnezeu, egal cu El. De aceea, existența diavolului nu l-a neliniştit, pentru că toți oamenii trebuiau să cunoască Binele. Apoi, ei înşişi au triumfat asupra lui, ei care fuseseră altădată învinşi de el. A avut loc un fapt mare şi minunat, că un om credincios lui Dumnezeu, învățând regulile luptei de la Dumnezeu Însuşi, l-a învins pe diavol.”