Marcu 10, 46-52 (Vindecarea orbului Bartimeu)

„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, ridică-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, s-a ridicat și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”

Rugăciunea inimii

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia VIII, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 127

„Lumina care strălucește în inimă descoperă o altă lumină, mai lăuntrică, mai tainică și mai adâncă. În această lumină, în această contemplare (plină de dulceață) afundându-se, omul nu mai este stăpân pe sine, devine ca un străin pentru lumea aceasta; (iar acest lucru se face) din cauza iubirii și a plăcerii care-l copleșește, din cauza tainelor celor ascunse (care i se descoperă). În acel timp, omul acela, fiind eliberat de povara celor trecătoare, ajunge la măsura desăvârșirii, curat și liber de păcat.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXX, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 393

„Cu rugăciuni neîncetate să ne întărim viața! Să nu ne stea în cale nici o piedică! Nimic nu ne poate împiedica de suntem cu mintea trează! Avem, oare, nevoie de loc sau de timp? Orice loc și orice timp ne sunt potrivite pentru o astfel de faptă. Ascultă-l iarăși pe dascălul lumii spunând: În orice loc, ridicând mâini cuvioase, fără mânie și fără șovăire (I Timotei 2, 8). De ți-i inima curată de patimi rușinoase, vei putea, de ai fi în piață, în casă, pe cale, la tribunal, pe mare, în han, în atelier, oriunde ai fi, vei putea, rugând pe Dumnezeu, să capeți ce ceri.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 478

„(...) Dar va da și Domnul Însuși celor ce se roagă chipul cum trebuie să se roage, după spusa: Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă (I Regi 2, 8). Drept aceea cel ce stăruie în rugăciune se cade să ceară și să știe să se nevoiască în această luptă cu multă sârguință și cu toată puterea pentru un lucru așa de mare. Căci marile biruințe au nevoie de multe osteneli, pentru că răutatea întinde curse mai ales acestora, născocind de pretutindeni și umblând împrejur și căutând să pună piedici sârguinței. De aici, somnul și îngreunarea trupului și a sufletului, moleșeala, trândăvia, descurajarea, nerăbdarea și celelalte patimi și lucrări prin care se pierde sufletul, fiind răpit cu vreo parte a lui și rostogolit spre vrăjmașul lui.”

(Pr. Narcis Stupcanu)