Marcu 11, 11-23

„În vremea aceea a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo doar va găsi ceva în el; dar, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și, grăind, i-a zis: De acum înainte nimeni în veac să nu mănânce rod din tine. Iar ucenicii Lui ascultau. Apoi au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Și-i învăța și le spunea: Oare nu este scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile»? Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit arhiereii și cărturarii. Și căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieșit afară din cetate. Dimineața, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, I-a zis: Învățătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Deci, răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.”

Cum ne comportăm în casa Domnului

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIX, IX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 259

„(...) Suntem vrednici de cea mai grea pedeapsă, dacă nu pentru alt păcat, apoi pentru nepăsarea ce-o arătăm cât stăm aici în biserică. Da, în timp ce profeții psalmodiază, apostolii cântă şi Dumnezeu ne vorbeşte, mintea noastră umblă pe afară şi aducem aici în biserică toată zarva treburilor lumeşti. Nu păstrăm, în timp ce se citesc legile lui Dumnezeu, nici atâta linişte, atâta tăcere, câtă tăcere păstrează spectatorii în teatre când se citesc scrisorile împăratului. În teatre, când se citesc aceste scrisori, se scoală toată lumea în picioare: consulii, prefecții, senatul şi poporul; toți ascultă în linişte spusele împăratului; dacă în mijlocul acestei tăceri adânci ar sări cineva şi ar începe să strige, fapta lui ar fi socotită o insultă adusă împăratului şi i s-ar da cea mai cruntă pedeapsă. Aici însă, în biserică, când se citesc scrisorile cele din cer, este mult zgomot pretutindeni. Și totuși Cel ce a trimis aceste scrisori este cu mult mai mare decât împăratul acesta de pe pământ, iar adunarea de aici, mai venerabilă decât cea din teatru. Aici nu sunt numai oameni, ci și îngeri; (…) Din pricina asta nu suntem chemați numai noi oamenii şi toți cei de pe pământ să lăudăm, ci şi îngerii şi arhanghelii şi popoarele cerurilor, zicând cu psalmistul: Binecuvân­tați pe Domnul toate lucrurile Lui (Psalmi 102, 93).”