Marcu 11, 22-26; Matei 7, 7-8

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va fi lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați să vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greșelile voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, iar celui care bate i se va deschide.”

Aveți credință în voi

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 28.1.-28.2., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 128

„Credința este o presupunere pe care o accepți de bună voie, este o supoziție judicioasă înainte de înțelegere, este așteptarea unui lucru pe care îl dobândești în viitor - așteptarea altor lucruri, în afară de cele ale cre­dinței, este o părere cu privire la lucruri nesigure - iar încre­dințarea este convingerea sigură că ai să primești lucrul pe care îl aștepți. De aceea credem, pentru că suntem încredințați de ceea ce credem. Și este spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Avem încredere în singurul Dumnezeu, despre Care știm că nu-și va călca făgăduințele bune pe care ni le-a făcut, nu ne va refuza acele bunătăți create în virtutea făgăduințelor Sale, dăruite nouă cu bunăvoință.”

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 30.1.-30.4., 31.1.-31.3., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 129-130

„(...) Nu trebuie hulită credința; nu trebuie spus că este ceva comun, ceva ușor, ceva popular și încă ceva din cele întâmplătoare. Dacă credința ar fi fost o născocire omenească, așa cum au presupus elenii, s-ar fi stins; dar așa ea crește și nu este loc de pe pământ unde să nu fie. O spun, deci: credința, fie că este întemeiată pe dragoste, fie că e întemeiată pe frică, așa cum spun cei care ne hulesc, este dumnezeiască și n-are să fie sfârșită de vreo pasiune lumească și nici nimicită de frica din zilele noastre. Dragostea face credincioși datorită pasiunii lor pentru credință; iar credința, dând la rândul ei binefaceri, este temelia dragostei; și dacă teama este pedagog al legii, atunci și teama este obiect al credinței, datorită credinței pe care o ai. Dacă existența cuiva se vădește prin activitatea sa, atunci și frica, care este în viitor, care amenință, dar nu lucrează, este și ea obiect al credinței; dar chiar dacă este obiect al credinței, totuși frica nu dă naștere credinței, pentru că numai credința face ca frica să fie vrednică de a fi crezută. Lucru dumnezeiesc este, deci, o atât de mare schimbare, ca cineva din necredincios să ajungă credincios și credința să-l facă să aibă nădejde și frică.”