Marcu 12, 13-17

„În vremea aceea căpeteniile preoților și cărturarii au trimis la Iisus pe unii dintre farisei și din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt. Iar ei, venind, I-au zis: Învățătorule, știm că spui adevărul și nu-Ți pasă de nimeni, fiindcă nu cauți la fața oamenilor, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă, cunoscând fățărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiți? Aduceți-Mi un dinar ca să-l văd. Și I-au adus. Și i-a întrebat Iisus: Ale cui sunt chipul acesta și inscripția de pe el? Iar ei I-au zis: Ale cezarului. Atunci Iisus le-a zis: Dați cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Iar ei se mirau de El.”

Înțelepciunea ne scoate din situațiile dificile

Origen, Contra lui Celsus, Cartea a VI-a, Cap. XIII-XIV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 9, pp. 380-382

„Există o înțelepciune dumnezeiască și una omenească. Cea omenească este cea numită la noi «înțelepciune a lumii acesteia, care este nebunie la Dumnezeu», iar pe cea dumnezeiască, cu totul diferită de cea omenească, o dăruiește Dumnezeu prin har. Ea vine la cei care s-au pregătit să fie gata pentru primirea ei, dar mai cu seamă la cei care, din pricină că au cunoscut deosebirea dintre cele două înțelepciuni, grăiesc așa în rugăciunile lor către Dumnezeu: Căci, chiar dacă ar fi cineva desăvârșit între fiii oamenilor, de-i va lipsi înțelepciunea cea de la Tine, ca nimica toată se va socoti (Înțelepciunea lui Solomon 9, 6). Eu susțin că înțelepciu­nea omenească nu este decât un exercițiu al sufletului, scopul ei este însă cea dumnezeiască. ­Despre înțelepciunea dumnezeiască se zice că este «hrana cea tare a sufletului» în textul care sună așa: Iar hrana cea tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obișnuință simțurile învățate să deosebească binele și răul (Evrei 5, 14). (...) Deci înțelepciunea divină, care e deosebită de credință, este prima dintre așa-numitele «harisme» date de Dumnezeu, iar după aceea, pentru cei care știu să facă deosebire în acest domeniu, este așa-numita «cunoaștere».

(...) Desigur că noi susținem că nici un om care nu s-a deprins în înțelepciunea omenească nu este în stare s-o înțeleagă pe cea dumnezeiască, dar, în același timp, mărturisim și aceea că orice înțelepciune care se mărginește numai la om este nebunie în fața celei dumnezeiești.”

Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice, Cap. XIV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 18, p. 498

„Înțelepciunea trebuie să fie în fruntea tuturor faptelor; pentru că fără înțelepciune orice, chiar și ceea ce pare bun, se schimbă în răutate când se face la timp nepotrivit și fără măsură. Dar când cuvântul și înțelepciunea fixează timpul și măsura pentru lucrurile bune, câștigul din folosirea lor este minunat și pentru cei care dau și pentru cei care primesc.”