Marcu 12, 13-17 (Darul și impozitul)

„În vremea aceea căpeteniile preoților și cărturarii au trimis la Iisus pe unii dintre farisei și din irodiani ca să-L prindă în cuvânt. Iar ei, venind, I-au zis: Învățătorule, știm că spui adevărul și nu-Ți pasă de nimeni, fiindcă nu cauți la fața oamenilor, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă, cunoscând fățărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiți? Aduceți-Mi un dinar ca să-l văd. Și I-au adus. Și i-a întrebat Iisus: Ale cui sunt chipul acesta și inscripția de pe el? Iar ei I-au zis: Ale cezarului. Atunci Iisus le-a zis: Dați cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Iar ei se mirau de El.”

Darurile oferite lui Dumnezeu

Origen, Contra lui Celsus, Cartea a VIII-a, cap. VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, p. 509

„Atunci când nu vrem să cinstim pe altcineva decât pe Dumnezeu, prin mijlocirea Cuvântului și a Adevărului Său, noi, creștinii, nu facem acest lucru pentru că ne-am teme că în felul acesta supărăm și păgubim pe Dumnezeu, așa cum se supără omul când vede că slujitorul său vrea să intre în slujba altuia, ci facem acest lucru cu gândul de a nu ne păgubi pe noi înșine, lipsindu-ne astfel de dreptul la moștenirea lui Dumnezeu, ci ducem o viață fericită, vrednică de cei care au gustat duhul negrăit al «înfierii», cu ajutorul căruia fiii Tatălui ceresc rostesc, în chip tainic, dar nu în cuvinte, ci în realitate, strigătul ceresc: Avva, Părinte! (Galateni 4, 16).”

Sfântul Grigorie Taumaturgul, Discursul adresat lui Origen, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, p. 17

„Lui I se cuvin a-I adresa în primul rând mulțumirile și lauda noastră. Știu că Lui, chiar dacă m-aș aduce în întregime ca dar, nu cum sunt acum: murdar și plin de tot felul de răutăți, ci întocmai ca un prunc nou-născut, strălucind de curăție și departe de orice necurăție, n-aș aduce un dar în stare să cinstească și să răsplătească pe Creatorul și Stăpânul tuturor. Pe El niciodată vreun om singur, nici măcar toți împreună - dacă ar fi posibil ca drepții, pierzându-și identitatea, să devină una și într-un cuget să se aducă în dar lui Dumnezeu -, nici atunci n-ar putea să-L laude după vrednicie. Singurul dar potrivit dem­ni­tății Sale este acela de a gândi și a-L lăuda după vrednicie.”

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, cap. 23, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 12, p. 70

„Eu socotesc că a-L slăvi nu înseamnă nimic altceva decât a enumera atributele Lui minunate. Încât, dacă ne vor porunci să nu amintim de bunurile primite de la El, în tot cazul, expunerea atributelor lui echivalează cu cea mai mare slavă. Pentru că nici pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, nici pe Fiul Său Unul-Născut nu putem altfel să-I slăvim, decât numai enumerându-Le, după puterea noastră, faptele minunate.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)