„În vremea aceea a intrat Iisus în Capernaum. Iar sluga unui sutaș, care era la el în cinste, fiind bolnavă, trăgea să moară. Și, auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să
Marcu 13, 1-8 (Iisus prevestește căderea Ierusalimului)
„În vremea aceea, ieșind din templu Iisus, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: Învățătorule, privește ce fel de pietre și ce clădiri! Dar Iisus a zis: Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească. Și șezând pe Muntele Măslinilor, în fața templului, Îl întrebau, de o parte, Petru, Iacov, Ioan și cu Andrei: Spune-ne nouă, când vor fi acestea? Și care va fi semnul când va fi să se împlinească toate acestea? Iar Iisus a început să le spună: Vedeți să nu vă înșele cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând că sunt Eu, și vor amăgi pe mulți. Iar când veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie, să nu vă tulburați, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârșitul. Și se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție, vor fi cutremure pe alocuri și foamete și tulburări vor fi. Iar acestea sunt începutul durerilor.”
Războiul și răzbunarea
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 188, XIV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 279
„Părinții noștri n-au pus între ucigași pe cei care au săvârșit ucideri în timpul războiului; după părerea mea ei ar fi vrut să-i ierte pe cei care au luptat pentru apărarea moralității și a dreptei credințe, dar poate că-i bine să-i sfătuim că întrucât mâinile lor nu sunt curate, să se abțină de la Împărtășanie vreme de 3 ani.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XXVII, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 590-591
„Prostul în tulburarea mâniei sale este pornit pe răzbunare, dar înțeleptul o potolește încetul cu încetul prin stăpânire și bunăvoință. De aceea spune Apostolul: Nu vă răzbunați voi înșivă, ci lăsați loc mâniei, adică: Să nu căutați răzbunare sub îndemnul supărării, ci dați locul mâniei, ceea ce înseamnă să nu fie inimile voastre atât de strânse în cătușele nerăbdării și ale lașității, încât să nu poată suporta puterea furtunii, când se dezlănțuie, ci să le lărgiți, primind valurile vrăjmașe ale mâniei în cămările spațioase ale dragostei, care pe toate le suferă, pe toate le rabdă. Astfel, sufletul vostru lărgit pentru a cuprinde în el mărinimia și răbdarea să aibă în el locuri pentru retragerile gândurilor mântuitoare, în care fumul cel negru al mâniei, primit și împrăștiat, să se risipească și, până la urmă, să piară. Sau trebuie să înțelegem și așa: dăm locul mâniei ori de câte ori ne plecăm cu mintea liniștită și umilă tulburării altuia și, declarându-ne într-un fel oarecare că merităm orice injurie, ne supunem nerăbdării celui înfuriat. De altfel, cei care iau în acest înțeles desăvârșirea apostolică, încât ei cred că dă locul mâniei acela care se îndepărtează de cel supărat, după părerea mea nu sting, ci aprind focul neînțelegerilor. Dacă nu este învinsă îndată mânia aproapelui printr-o umilă cerere de iertare, cel ce fuge de ea mai degrabă o provoacă decât o evită.”
(Pr. Narcis Stupcanu)