Marcu 13, 24–31

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: În acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca și luna nu-și va mai da lumina ei. Și stelele vor cădea din cer și puterile care sunt în ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă și cu slavă. Și atunci El va trimite pe îngerii Săi și va aduna pe aleșii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învățați de la smochin pilda aceasta: Când mlădița lui se face fragedă și înfrunzește, cunoașteți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că El este aproape, lângă uși. Adevărat grăiesc vouă, că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”

Domnul este aproape

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XLIII-a, 10-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 207

„Ne-a dat din înrudirea Sa și firea judecății, ca să-L căutăm pe Cel dumnezeiesc, Care este aproape de fiecare dintre noi, în Care trăim, suntem și ne mișcăm. Astfel, i-a făcut omului cele mai mari daruri: i-a pus la îndemână, ca ființei celei mai dragi și mai apropiate, toate cele ce sunt în această lume (Facerea 1, 28), ca să nu-i lipsească nimic din cele de tre­buință pentru viață, și încă pentru o viață bună. Dintre acestea, unele stau în belșugul avuțiilor pământului, pentru îndeplinirea plăcerilor, iar altele în cunoașterea tainelor cerești, care înflăcărează mintea omului cu dragoste, și dorul învățăturilor, prin care să putem ajunge la acea înălțime a tainelor dumnezeiești. Așadar, ambele daruri sunt deopotrivă de strălucite, și, pentru ca să aibă toate bogățiile lumii supuse lui, toate zburătoarele, toate viețui­toarele pământului și ale apelor, folosința mării făcându-l ca pe un rege al stihiilor, ca fără trudă, fără lipsă, să fie îmbelșugat cu toate, pentru asemănarea cu Făcătorul cel vrednic de cinstire, să-și ducă viața în cel mai mare prisos, să-și deschidă căile și să-și clădească trepte pe care să se urce până la palatul cel ceresc.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXVII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 332; 334

„Să nu uităm niciodată binefacerile făcute nouă de Dumnezeu, ci să le avem necontenit în minte, ca mânați de amintirea lor să-I mulțumim pururi, chiar dacă sunt atât de multe încât mintea noastră nici nu poate socoti darurile făcute de Dumnezeu nouă. Da, cine ar putea socoti binefacerile făcute nouă până acum, pe cele pe care ni le-a făgăduit și pe cele pe care le primim în fiecare zi?
(...) Nici mintea nu-i îndestulătoare, nici cuvântul nu poate enumera celelalte binefaceri ale lui Dumnezeu. Oricâte aș spune, mai rămân atât de multe, încât covârșirea lor biruie pe cele ce le-aș spune.”