Marcu 14, 3-9 (Femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului)

„În vremea aceea, fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, și șezând la masă, a venit o femeie având un alabastru cu mir de nard curat, de mare preț, și, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus. Dar erau unii mâhniți între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari și să se dea săracilor. Și cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsați-o! De ce îi faceți supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi și oricând voiți puteți să le faceți bine, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu spre înmormântare. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune și ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei.”

Moartea - un pas spre veșnicie

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LXVI, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, pp. 324-325

„Să nu-l plângi pe cel care-și sfârșește viața în țară străină, nici pe cel care trăind în pustie se mută din viața aceasta în viața cealaltă! Nu e vrednic de plâns unul ca acesta, ci cel care moare în păcate, fie de moare în pat, fie în casă, fie înconjurat de rude! Să nu-mi spui mie acele cuvinte goale, pline de batjocură și de nebunie: Cutare a murit mai rău ca un câine! N-a fost nici un cunoscut la înmormântarea lui, nici n-a avut cu ce să-l înmormânteze! Au strâns mână de la mână; așa l-au înmormântat. Nu, omule, a fi înmormântat așa nu înseamnă a muri mai rău ca un câine! Cu ce a fost vătămat unul ca acesta? Cu nimic, afară numai dacă n-a fost înmormântat cu haina virtuții, că pe omul virtuos nimic nu-l poate vătăma. Află că de cei mai mulți drepți, adică de profeți și de apostoli, afară de câțiva, nici nu știm unde au fost înmormântați. Unora li s-au tăiat capetele, alții s-au mutat din viața aceasta fiind uciși cu pietre, alții pentru credință și-au dat sufletul în nenumărate și felurite munci; toți au suferit mucenicia lui Hristos. Dar nimeni nu va îndrăzni să spună de unii ca aceștia că moartea lor a fost necinstită... Chiar de-ar cădea între tâlhari, chiar de-ar fi mâncat de fiarele sălbatice, dacă este virtuos, moartea lui este cinstită. Spune-mi, nu i s-a tăiat capul lui Zaharia? Ștefan, cel dintâi care a pus cununa de mucenic, nu și-a sfârșit viața fiind ucis cu pietre? Lui Pavel nu i s-a tăiat capul? Petru n-a primit pedeapsa crucii, fiind răstignit altfel decât Stăpânul, cu capul în jos? Și nu sunt, oare, pentru asta toți cântați și lăudați în toată lumea? Gândindu-ne la toate acestea, să nu-i plângem nici pe cei care mor în țări străine, dar nici să-i fericim pe cei care-și sfârșesc viața în paturile lor; ci, urmând canonul Dumnezeieștii Scripturi, să-i fericim pe cei care au murit ducând viață virtuoasă și să-i plângem pe cei care au murit în păcate.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)