Marcu 2, 18-22

„În vremea aceea ucenicii lui Ioan și ai fariseilor posteau și au venit și I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Și Iisus le-a zis: Pot oare prietenii mirelui să postească atâta timp cât este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua mirele de la ei și, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar dacă nu, peticul nou va trage din haina veche și se face o ruptură și mai rea. Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar dacă nu, vinul nou sparge burdufurile și vinul se varsă și burdufurile se aruncă; de aceea, vinul nou trebuie să fie pus în burdufuri noi.”

Măsura postului

Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, Cartea a V-a, Cap. 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 166-168

„(...) În durata postirilor nu poate fi uşor păstrată o aceeaşi regulă, fiindcă nici trupurile n-au în ele o egală robustețe şi nici respectarea posturilor nu atârnă numai de asprimea duhului ca celelalte virtuți. De aceea, fiindcă înfrânarea de la mâncare se reazemă şi pe tăria sufletului, dar şi pe puterea trupului, care, desigur, ia şi el parte la posturi, am primit o astfel de definiție a lor lăsată nouă de îna­intaşi: şi timpul mesei, şi cantitatea, ca şi calitatea mâncărurilor, pot fi felurite, negreşit, după starea diferită a trupurilor, după vârstă ori sex, totuşi pedepsirea cărnii este o regulă impusă tuturor de virtutea sufletească a înfrânării. Prelungirea postului timp de o săptămână nu le este uşoară tuturor; unii nu pot răbda nici măcar trei sau două zile să nu mănânce. Mulți sleiți de boală şi mai ales de bătrânețe sunt în mare suferință, postind chiar până la apusul soarelui. Nici mâncarea slabă de legume înmuiate în apă nu este potrivită pentru toți, şi câți pot suporta zarzavaturile crude, ori le prieşte hrana redusă la pâine uscată? Unul nu se simte sătul nici cu hrană de două livre, în timp ce altul este apăsat chiar de mâncarea de o singură livră, ba încă şi de cea de şase uncii. Totuşi scopul înfrânării este acelaşi pentru toți: nimeni să nu se încarce de mâncare până la săturare, chiar de i-ar sta în putință. Într-adevăr, nu numai calitatea, dar chiar şi cantitatea mâncării toceşte ascuțimea minții şi, îngreunând şi duhul odată cu trupul, ațâță focul primejdios al patimilor. (...) Grija de trup să n-o faceți spre pofte (Romani 13, 14). Deci nu s-a opus cu orice preț îngrijirii cărnii, însă n-a îngăduit ca asta să se facă spre pofte. El nu admite să poarte cineva grijă de plăcerile cărnii, dar nu se opune preocupărilor de cele trebuincioase vieții: în primul caz, ca nu cumva, din îngăduință binevoitoare față de trup, să se alunece spre vătămătoarele preocupări de plăcerile cărnii, iar în al doilea caz, ca nu cumva trupul, istovit din vina noastră, să nu mai poată răspunde trebuincioaselor sarcini spirituale.”