Marcu 3, 13–21 (Cei doisprezece Apostoli)

„În vremea aceea S-a suit Iisus pe munte și a chemat la Sine pe câți a voit și au venit la El. Și a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli, ca să fie cu El și să-i trimită să propovăduiască și să aibă putere să vindece bolile și să alunge demonii. Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru, și pe Iacov al lui Zevedeu, și pe Ioan, fratele lui Iacov, și le-a pus lor numele Boanerghes, adică Fiii tunetului; și pe Andrei, și pe Filip, și pe Bartolomeu, și pe Matei, și pe Toma, și pe Iacov al lui Alfeu, și pe Tadeu, și pe Simon Cananeul și pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a și vândut. A venit în casă și iarăși mulțimea s-a adunat, încât ei nu puteau nici pâine să mănânce. Și, auzind ai Săi, au ieșit ca să-L prindă, pentru că ziceau: Și-a ieșit din fire.”

Apostolii Domnului și mărturiile lor

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea a Treia, XXIV, 3-7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 13, pp. 124-125

„Oamenii inspirați și cu adevărat vrednici de Dumnezeu, adică Apostolii lui Hristos, au trăit o viață cu totul curată și și-au împodobit sufletele cu toate virtuțile. Limba o cunoșteau slab de tot, în schimb ei s-au întărit numai prin puterea dumnezeiască, singura în stare să săvârșească minuni, așa cum le-o dăduse Mântuitorul. Ei nu erau în stare să tâlcuiască învățătura Dascălului lor prin convingere și prin meșteșugul vorbirii, lucru pe care nici nu-l încercau. Numai dovada Duhului Sfânt lucra împreună cu ei, numai puterea făcătoare de minuni a lui Hristos lucra prin ei, le era de folos. Ei propovăduiau cu­noaș­terea Împărăției cerurilor în întreaga lume locuită fără să-și facă nici cea mai mică îngrijorare despre scrierea cărților. Ei lucrau așa pentru că erau chemați la o slujire mai însemnată și mai presus decât puterile ome­nești. Pavel însuși, cel mai puternic în pregătirea cuvântului și cel mai profund în cugetare, n-a dat nici el Scripturii decât epistole scurte, cu toate că ar fi avut de spus multe lucruri, și chiar adevăruri negrăite, ca unul care a privit și tărâmurile celui de-al treilea cer și care fusese răpit până în raiul lui Dumnezeu, unde se îndeletnicise să audă cuvinte negrăite. Ceilalți însoțitori ai Mântuitorului: cei doisprezece apostoli, cei șaptezeci de ucenici și nenumărați alții nu erau totuși lipsiți de experiența lucrurilor, însă dintre toți numai doi: Matei și Ioan ne-au lăsat în scris amintire despre convorbirile cu Mântuitorul, iar tradiția ne spune că și la aceasta au ajuns tot din necesitate. După ce a propovăduit mai întâi printre iudei și fiind apoi nevoit să meargă și în alte ținuturi, Matei a scris în limba maternă Evanghelia compusă de el, căci a căutat să împlinească în scris lipsa prezenței lui printre cei de care se despărțea. Într-o vreme când Marcu și Luca își redactaseră și ei Evangheliile pe care le-au propovăduit, se spune, în tot acest timp Ioan se mulțumea cu propovăduirea nescrisă, dar până la urmă totuși s-a hotărât să o redacteze și în scris...”

(Pr. Narcis Stupcanu)