Marcu 4, 24-34

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați seama la ce auziți: Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura; iar vouă, celor ce ascultați, vi se va da cu prisosință. Căci celui ce are i se va da; dar, de la cel ce nu are, și ce are i se va lua. Și zicea: Așa este Împărăția lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânța în pământ și doarme și se scoală, noaptea și ziua, iar sămânța răsare și crește, însă el nu știe cum. Pământul rodește de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerișul. Și zicea: Cum vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu sau în ce pildă o vom închipui? Cu grăuntele de muștar care, când se seamănă în pământ, este mai mic decât toate semințele de pe pământ; dar, după ce s-a semănat, crește și se face mai mare decât toate legumele și face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să se sălășluiască păsările cerului. Și cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, după cum puteau să înțeleagă. Iar fără pildă nu le grăia; însă ucenicilor Săi le lămurea toate, deosebi.”

Cum este Împărăția cerurilor?

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, prolog, 6.20, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1991), vol. 14, p. 205

„...împrospătându-ne nădejdea în dobândirea viitoarelor bunătăți ale Împărăției cereşti, în care nesfârşitele şi luminoasele oşti se rotesc în jurul Împăratului a toate. (Nu este lumina izvorâtă din acest soare singuratic al nostru, fiindcă ele toate răspândesc acolo o lumină mai puternică decât cea a soarelui, licărind şi scânteind de străluminarea revărsată în ele de veşnicul lor izvor). Acolo sufletul ființează îmbăiat în neîntinata frumusețe a bună­tă­ți­lor; acolo viața nu ştie ce este necazul; acolo ne vom putea împărtăşi din bucuria cea cuminte şi preasfântă; timpul devine durată fără sfârşit şi încetează de a mai fi timp, fiindcă ajunge să capete altă dimensiune, nemaifiind supus unei limite, nemai­pu­tându-se măsura nici în zile, nici în luni, nici în ani, nici în anotimpuri sau în perioade. Nu va mai fi decât un singur fel de viață, întinzându-se la nesfârşit; o viață luminată nu de soare, nici de puzderia stelelor sau de razele lunii, nu, ci o viață al cărei soare va fi Însuşi Dumnezeu-Cuvântul, Fiul cel Unul-Născut al Împăratului suprem.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omilia V, 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 119

„Vremea învierii, atunci când se vor preaslăvi trupurile lor, prin lumina cea negrăită, care de acum se află între ei, adică prin puterea Duhului, care le va fi atunci îmbrăcăminte, mâncare, băutură, bucurie, veselie, pace, veşmânt şi viață veşnică. Că Duhul Cel dumnezeiesc, pe care de acum s-au învrednicit a-L primi întru ei, va fi atunci frumusețea şi strălucirea (lor) cerească.”