Marcu 5, 22-24, 35-43; 6, 1

„În vremea aceea a venit la Iisus unul din mai-marii sinagogii, anume Iair, și, văzându-L pe Iisus, a căzut la picioarele Lui și L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte; ci, venind, pune mâinile peste ea, ca să scape și să trăiască. Și a mers cu el. Și mulțime multă Îl urma pe Iisus și Îl îmbulzea. Pe când El încă vorbea, au venit unii de la mai-marele sinagogii, zicând: Fiica ta a murit. De ce mai superi pe Învățătorul? Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai!Și n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui Iacov. Și au venit la casa mai-marelui sinagogii și a văzut tulburare și pe cei ce plângeau și se tânguiau mult. Și, intrând, le-a zis: De ce vă tulburați și plângeți? Copila n-a murit, ci doarme. Dar ei Îl luau în râs. Iar El, scoțându-i pe toți afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei și pe cei ce Îl însoțeau și a intrat unde era copila. Și apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talitá, kumi, care se tâlcuiește: Fiică, ție zic, scoală-te! Și îndată a înviat copila și umbla, căci era de doisprezece ani. Și s-au mirat îndată cu uimire mare. Dar El le-a poruncit cu stăruință ca nimeni să nu afle de aceasta. Și le-a zis să-i dea copilei să mănânce. Și a ieșit de acolo și a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după Dânsul.”

Moartea unui copil

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a V-a la Mucenița Iulita, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 102-103

„A fost răpit un copil înainte de vreme şi dureri mai cumplite decât ale naşterii rănesc pe îndurerata mamă pentru iubitul ei copil. Cum? Va lăsa oare plânsetul şi va rosti cuvinte de mulțumire? Cum e cu putință asta? Da, dacă se va gândi că Dumnezeu este un tată mai bun pentru copilul pe care l-a născut, un chivernisitor şi un sprijinitor mai înțelept al vieții copilului ei. Pentru ce nu îngăduim înțeleptului Stăpân să-Şi chivernisească cum crede făpturile Sale, ci ne indignăm, ca şi cum am fi lipsiți de nişte bunuri ale noastre, şi suferim pentru cei ce au murit, ca şi cum ar fi fost nedreptățiți? Tu, însă, gândeşte-te că n-a murit copilul tău, ci a fost dat înapoi; n-a răposat prietenul tău, ci a plecat într-o călătorie îndepărtată şi a pornit cu puțin mai înainte pe drumul pe care va trebui să mergem şi noi. (...) Pentru ce nu te-ai obişnuit mai dinainte să socoteşti muritor pe cel muritor? Pentru ce ai lăsat să primeşti pe nepregătite moartea neaşteptată a copilului tău? Dacă te-ar fi întrebat cineva, când i s-a vestit la început naşterea copilului: Ce este noul născut?, ce ai fi răspuns? Ai fi spus, oare, altceva decât că cel născut este om? Iar dacă este om, atunci negreşit este şi muritor! Ce lucru de mirare este, deci, dacă a murit cel muritor? Nu vezi că soarele răsare şi apune? Nu vezi că luna creşte, apoi descreşte? Nu vezi pământul că înverzeşte, apoi se usucă? Care lucru din cele din jurul nostru dăinuieşte veşnic?”