Marcu 6, 45–53

„În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va da drumul mulțimii. Iar după ce i-a dat drumul, S-a dus în munte ca să Se roage. Și, făcându-se seară, era corabia în mijlocul mării, iar El era singur pe țărm. Și i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Iar către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei. Dar, când L-au văzut umblând pe mare, li s-a părut că este nălucă și au strigat, căci toți L-au văzut și s-au tulburat. Dar îndată El a vorbit cu ei și le-a zis: Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți! Apoi S-a suit la ei în corabie și s-a potolit vântul. Iar ei erau peste măsură de uimiți în sinea lor; căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoșată. Și, trecând marea, au venit în ținutul Ghenizaretului.”

Puterea rugăciunii

Tertulian, Despre rugăciune, XXIX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 246

„Se roagă toți îngerii, se roagă toată creatura, se roagă turmele şi fiarele şi-şi pleacă genunchii, când ies din staule şi peşteri privesc cu fața neliniştită spre cer tremurându-le răsuflarea, după obiceiul lor. Şi păsările, când se trezesc dimi­nea­ța, se înalță spre cer şi în loc de mâini întind aripile în cruce şi spun ceva ce pare a rugăciune. Ce se poate spune mai mult despre foloasele rugăciunii? S-a rugat chiar Domnul, Căruia în vecii vecilor îi sunt mărirea şi puterea.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omilia XL, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 252

„Lucrul cel mai important din tot acest efort bun şi din actele de virtute este faptul de a persevera (cineva) în rugăciune; prin aceasta noi putem să cerem de la Dumnezeu şi să obținem, în fiecare zi, şi celelalte virtuți. Datorită ei, cei vrednici ajung în comuniune cu sfin­țenia lui Dumnezeu şi cu puterea cea duhovnicească şi îşi unesc gândul lor cu Domnul într-o iubire negrăită. Pentru că acela care stăruie zilnic în rugăciune, se aprinde de iubire şi dor după Dumnezeu şi primeşte harul Duhului ce-l duce la desăvârşire.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, Cuvinte despre rugăciune, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 298

„Lucrul cel mai bun la care ajunge cineva este obişnuința cu rugăciunea. Prin mijlocirea ei, acesta dobândeşte şi celelalte (bunuri), iar (Domnul) care îl cheamă către sine, îi întinde mâna întru ajutor. Prin rugăciune se face părtaş la energia cea tainică, la sfințenia lui Dumnezeu, iar mintea lui se uneşte printr-o iubire de negrăit cu Domnul.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, Cuvântul I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 404-405

„ (…) prin rugăciune ajunge cineva să fie unit cu Dumnezeu. Iar cel ce este cu Dumnezeu s-a despărțit de vrăjmaşul.”