Marcu 8, 22–26

„În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.”

Vederea omului duhovnicesc

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, cap. 26, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 12, pp. 75, 76

„…acela care nu mai trăiește după trup, ci, condus de Duhul lui Dumnezeu, devine al lui Dumnezeu și se face asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, se numește duhovnicesc. Și ceea ce este la ochiul sănătos puterea de a vedea, același lucru este lucrarea Duhului în sufletul curat.* De aceea, Pavel urează efesenilor ca ochii lor să fie luminați cu Duhul înțelepciunii (Efeseni 1, 17-18). Și ceea ce este meseria pentru cel ce a deprins-o, același lucru este și harul Duhului pentru cel ce l-a primit: este totdeauna prezent în el, chiar dacă nu lucrează continuu. După cum meseria este deținută virtual de meseriaș (chiar dacă n-o practică) și devine realitate atunci când se acționează după legile ei, la fel și Duhul; există totdeauna în cei vrednici, însă lucrează doar la nevoie (făcându-și vizibilă prezența) prin profeții, vindecări sau alte lucrări minunate. În felul în care sănătatea și căldura rezidă în trup, în același fel Duhul rezidă în suflet, nu rămâne în cei care - datorită instabilității caracterului lor - resping cu ușurință harul pe care l-au primit.”

*Tâlcuirea Părintelui Dumitru Stăniloae: n.s. 159, pp. 138-139

„Virtutea realizează firea, dar întrucât o ridică mai presus de fire, în Dumnezeu. Virtutea ține ochiul minții deschis spre Dumnezeu pentru că ea luptă cu toate cele ce sunt după Dumnezeu, nevoind să se lase robită de ele întrucât numai pe El Îl știe prin experiență născător și proniator al ei. Aceasta nu înseamnă că nu se manifestă și în fapte de iubire față de ele, dar iubirea aceasta nu vrea să fie stăpânită de ele, ci numai de Dumnezeu, Cel atotliber și dătător de libertate. Iar contemplația ține ochiul minții deschis spre Dumnezeu, pentru că luptă să nu se lase circumscrisă de timpul parțial sau total al lumii, nelăsându-se închisă în cele ce au început și sfârșit. Căci cel ce contemplă se întinde peste cele hotărnicite și ca atare, unindu-se cu Dumnezeu, ia în sine chipul lui Dumnezeu cel nehotărnicit de vreun început sau sfârșit. Datorită acestui fapt el atrage spre sine toată înțelegerea, ridicând-o din cele hotărnicite printr-un extaz negrăit la această treaptă culminantă a intuirii lui Dumnezeu și a unirii cu El, care este contemplația.”