Marcu 9, 33-41 (Despre întâietate)

„În vremea aceea au venit Iisus și ucenicii Lui în Capernaum. Și, fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeați între voi pe drum? Iar ei tăceau, fiindcă pe drum se întrebaseră unii pe alții cine dintre ei este mai mare. Atunci Iisus, așezându-Se, a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor. Apoi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis: Oricine va primi în numele Meu pe unul din acești copii, pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește pe Mine, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine. Și I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe cineva scoțând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, și l-am oprit, pentru că nu urmează nouă. Iar Iisus a zis: Nu-l opriți, căci nu este nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beți un pahar de apă în numele Meu, fiindcă sunteți ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-și va pierde răsplata sa.”

Pericolul slavei deșarte

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia V-VI, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 74-76

„... goana nebună după slava omenească și neștiința de a o disprețui. Aceasta este pricina multor rele. Iar dacă avem oarecare bogăție duhovnicească, ne-o ia și ne lasă lipsiți de folosul ei. Poate fi, oare, ceva mai cumplit decât această vătămare, când ne ia și ceea ce ni se pare că avem? Așa a ajuns fariseul acela mai mic decât vameșul (Luca 18, 9-14), pentru că n-a putut să-și înfrâneze limba, ci prin ea, ca printr-o portiță, a dat afară toată bogăția lui. Atât de mare rău este slava deșartă!
Spune-mi, te rog, pentru ce umbli înnebunit după lauda oamenilor? Nu știi că este ca umbra, ba mai trecătoare decât umbra? Așa se risipește și se pierde în aer lauda de la oameni! În afară de aceasta, oamenii sunt schimbători și nestatornici; aceiași oameni astăzi te laudă și mâine te bârfesc. Cu lauda lui Dumnezeu nu se întâmplă niciodată asta! Să nu fim, dar, fără de minte, nici să ne înșelăm singuri în zadar și fără rost. De facem o faptă bună și n-o facem numai pentru aceea ca să plinim porunca Stăpânului nostru și ca să fim cunoscuți numai de El, ne-am ostenit în zadar și ne-am lipsit de rodul faptei noastre bune. Omul care face o faptă bună, ca să vâneze slavă de la oameni, poate că o dobândește, poate că nu; că de multe ori, tocmai pentru că o face cu acest scop, nici n-o poate dobândi; dar fie că o dobândește, fie că nu, și-a luat îndestulătoare plată aici și nu va mai primi dincolo nici o răsplătire pentru fapta lui.
– Pentru ce?
– Pentru că, luând-o înainte, s-a lipsit de dărnicia Judecătorului, preferând cele de aici în locul celor viitoare și slava de la oameni în locul laudei Dreptului Judecător. Și dimpotrivă, dacă facem o faptă duhovnicească numai cu scopul de a plăcea ochiului aceluia neadormit, (...) odată cu păstrarea răsplătirii noastre în vistieria cea nejefuită, va urma și slava de la oameni.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)