Matei 10, 32-36; 11, 1

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, și pe fiică de mama sa, și pe noră de soacra sa; iar dușmanii omului vor fi casnicii lui. Sfârșind Iisus de dat aceste învățături celor doisprezece ucenici ai Săi, a trecut de acolo ca să învețe și să propovăduiască mai departe, prin cetățile lor.”

Mărturisirea Evangheliei

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XXXIV, Cap. 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 23, pp. 425-426

„Domnul îndeamnă pe ucenicii Săi să propovăduiască cu îndrăznire Evanghelia, nu numai prin făgăduirea bunătăților, ci și prin amenințări; și-și termină îndemnurile Sale cu niște cuvinte pline de tristețe.

Uită-te cât de precise sunt cuvintele Sale. N-a spus: Pe Mine, ci Întru Mine, arătând că acela care mărturisește nu mărturisește cu propria lui putere, ci ajutat de harul cel de sus. Despre cel ce se leapădă n-a spus: Întru Mine, ci De Mine, pentru că se leapădă fiind lipsit de har.

Aș putea fi, însă, întrebat:

Pentru ce atunci mai este învinuit dacă se leapădă fiind părăsit?

Pentru că părăsirea se datorează celui care a fost părăsit.

Dar pentru ce nu este de ajuns numai credința cu mintea, ci se mai cere și mărturisirea cu gura (verbală)?

Pentru a ne îndemna să avem îndrăznire, să avem mai multă dragoste și mai mult curaj și pentru a ne ridica la o și mai mare înălțime. De aceea Domnul adresează aceste cuvinte tuturor creștinilor. Nu le adresează numai ucenicilor Săi, pentru că vrea să-i facă oameni de ispravă nu numai pe ei, ci și pe ucenicii lor. Cel care a cunoscut aceste cuvinte ale Domnului nu numai că va propovădui Evanghelia cu îndrăznire, dar va și suferi totul cu ușurință și cu dragă inimă. Credința în aceste cuvinte ale Domnului a adus pe mulți alături de apostoli. Pentru cel ce stăruie în rău pedeapsa e mai mare, iar pentru cel ce face binele răsplata e mai mare. Pentru că cel ce face binele are, cu timpul, prisos de fapte bune; iar păcătosul socotește că are vreun câștig dacă amână pedeapsa; dar mai bine spus, nu face alt­ceva decât să-și mărească pe­deapsa.

Ai adaos de fapte bune, spune Domnul, că M-ai mărturisit tu mai întâi pe pământ. Voi avea și Eu adaos, că-ți voi da mai mult, nespus de mult, că te voi mărturisi acolo, în ceruri, înaintea Tatălui Meu! Vezi că acolo sunt strânse și faptele bune și faptele rele? Pentru ce te grăbești și te zorești? Pentru ce cauți răsplata aici pe pământ, când ești mântuit prin nădejde? De aceea, dacă faci o faptă bună și nu primești răsplata ei aici pe pământ, nu te tulbura! Te așteaptă, în veacul ce va să fie, cu adaos răsplata faptelor tale bune.”