Matei 12, 14-16; 22-30

„În vremea aceea fariseii s-au sfătuit împotriva lui Iisus cum să-L piardă. Iisus însă, cunoscându-i, S-a dus de acolo. Și mulți au venit după El și i-a vindecat pe toți. Dar le-a poruncit să nu-L dea în vileag. Atunci au adus la El pe un demonizat, orb și mut, și l-a vindecat, încât cel orb și mut vorbea și vedea. Iar mulțimile toate se mirau zicând: Nu este, oare, Acesta Fiul lui David? Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor. Cunoscând gândurile lor, Iisus le-a zis: Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui. Dacă Satana scoate pe Satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci, cum va dăinui împărăția lui? Și dacă Eu scot pe diavoli cu Beelzebul, feciorii voștri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe diavoli, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu. Cum poate cineva să intre în casa celui tare și să-i jefuiască lucrurile dacă nu va lega întâi pe cel tare și pe urmă să-i prade casa? Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, și cine nu adună cu Mine risipește.”

Puterea Mântuitorului Hristos

Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, cuv. V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 40, p. 199

„(…) nu renunțăm să spunem că Fiul este lumina, viața şi înțelepciunea, puterea şi celelalte pe lângă acestea. Căci aşa a fost numit de către Scriptura de Dumnezeu insuflată. Dar nu închidem în nici una din aceste numiri firea Lui negrăită, ci spunem că El este simplu din conținuturi diferite şi e țesut într-unul din toate. Căci este simplu şi de o fire unică, dar o mulțime de calități care-i aparțin ființial ne conduc ca nişte raze slabe spre contemplarea Lui şi a unei cuprinderi pe măsura noastră. Dacă deci I se spune pecetea ipostasului Tatălui, cugetă-L totodată existând în mod nedespărțit şi unit prin fire şi ca un chip al Celui ce L-a născut. Iar când e numit şi iradiere a luminii care se difuzează şi străluceşte, să ai în minte şi răspândirea oarecum în afară, totală, nedesprinzându-se de ipostasul din care este, dar nici rămânând la o concentrație în acea lumină, ci arătându-Se oarecum spre a subzista de Sine şi într-o existență proprie. Fiul rămâne intim în firea Tatălui, având-o pe aceasta ca rădăcină şi nesuportând nici o tăiere de ea, dar subzistă (are ipostasul Său) în mod deosebit şi este Fiu cu adevărat, nu e o pecete neipostaziată, nici o prelungire fără subzistență, sau un accident, ca o formă a trupului. Căci fiind viața prin fire, cum s-ar înțelege fără să subziste? Sau nu L-ai auzit zicând: Eu sunt Cel ce sunt, acesta este numele Meu, şi pomenirea veşnică din neam în neam (Ieşirea 3, 14, 15)?”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XLVI, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, p. 142

„…nu este om mai puternic decât cel întărit cu ajutorul Cel de sus şi nu este om mai slab decât cel lipsit de ajutor, chiar de ar avea în jurul lui mii şi mii de oşti.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)