Matei 15, 12–21

„În vremea aceea, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis: Știi că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat? Iar El, răspunzând, a zis: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină. Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor; și, dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Lămurește-ne nouă pilda aceasta. El a zis: Acum și voi sunteți nepricepuți? Nu înțelegeți că tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, blasfemii. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om. Și, ieșind de acolo, a plecat Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului.”

Curățirea inimii

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omilia XV, 32-35, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 164

„Să presupunem că există un palat impunător, că acesta se pus­tieşte şi se umple de morți şi de mult miros urât; la fel este şi inima, palatul lui Hristos: geme de mare necurățire şi de mulțimea duhurilor necurate. Se cuvine, deci, ca acesta să fie reconstruit şi reînnoit, iar cămările sale pregătite. Pentru că Împăratul Hristos vine acolo, împreună cu îngerii şi cu duhurile cele sfinte, să Se odihnească, să locuiască, să umble şi să aşeze Împărăția Sa. Să presupunem, de asemeni, o corabie cu multă rânduială: acolo căpitanul pe toți îi conduce şi rânduieşte, pe unii dojenindu-i, iar pe alții învățându-i. Tot aşa este şi inima, care are (drept) căpitan mintea, conştiința care cenzurează cugetele care se acuză sau se apără (Romani 2, 15). Deci conştiința nu aprobă acele gânduri care se supun păcatului, ci numaidecât le mustră. Ea nu minte, pentru că ce ar spune în ziua jude­cății?, ci dă mărturie (despre adevăr) ca una care totdeauna mustră. Să ne închipuim o trăsură, cu animale (de tracțiune), cu hățuri, toate sub conducerea unui vizitiu; când vrea acesta îi imprimă elan, iar când vrea o opreşte; în sfârşit, unde vrea acesta, acolo se duce, pentru că întreaga trăsură se supune lui. La fel este şi inima: ea are multe cugete proprii firii, cugete ce sunt legate de ea, iar mintea şi conştiința mustră şi conduc inima, potolind cugetele firii, care se nasc în ea. Pentru că sufletul are multe mădulare, dar el este unul. Că de când a călcat Adam porunca, şarpele a intrat şi s-a făcut stăpân al casei, şi este pe lângă sufletul (propriu-zis) ca un al doilea suflet. Pentru că zice Domnul: Oricine nu se leapădă de sine şi nu-şi urăşte sufletul său nu este ucenicul Meu (Luca 14, 26). Cel ce-şi iubeşte sufletul său îl va pierde (Ioan 12, 25). Pentru că păcatul, intrând în suflet, s-a făcut mădularul lui, s-a lipit de omul cel trupesc şi (de aceea) se nasc în inimă multe cugete necurate. Deci, cel ce face voia sufletului său, voia inimii o face, pentru că sufletul se împleteşte şi se amestecă (cu ea).”

(Pr. Narcis Stupcanu)