Matei 15, 32–39 (Minunea înmulțirii pâinilor)

„În vremea aceea Iisus, chemând la Sine pe ucenicii Săi, le-a zis: Milă Îmi este de mulțime, că, iată, sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce; și nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca să nu se istovească pe cale. Și ucenicii I-au zis: De unde să avem noi, în pustie, atâtea pâini încât să se sature  atâta  mulțime? Și Iisus i-a întrebat: Câte pâini aveți? Ei au răspuns: Șapte și puțini peștișori. Și, poruncind mulțimii să șadă pe pământ, a luat cele șapte pâini și peștii și, mulțumind, a frânt și a dat ucenicilor, iar ucenicii, mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au luat șapte coșuri pline cu rămășițe de fărâmituri. Iar cei ce mâncaseră erau ca la patru mii de bărbați, afară de femei și de copii. După aceea a dat drumul mulțimilor, S-a suit în corabie și S-a dus în ținutul Magdala.”

Masa monahilor

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 17-18, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 149-150

„(...) Citirile sfinte făcute în mânăstiri în timpul mesei n-au venit de la regula egiptenilor, ci de la cea a capadocienilor. E limpede pentru oricine că nu pentru folosul spiritual au voit să rânduiască aceasta, cât pentru a potoli convorbirile de prisos și nefolositoare și mai ales discuțiile aprinse, care cel mai adesea se produc mai ales în timpul mesei, văzând că altfel nu pot fi oprite la ei. Însă la egipteni și îndeosebi la tabenesioți se păstrează de toți o așa de mare tăcere, încât, deși o mare mulțime de frați se adună la masă, nimeni nu cutează nici măcar să șoptească, în afară de superiorul celor zece, care totuși, când vede că este nevoie să se aducă, sau să se ia ceva de la masă, arată mai degrabă prin semn decât prin vorbă. În vreme ce mănâncă se păstrează cu așa grijă rânduiala tăcerii, încât lăsându-și glugile până mai jos de pleoape, pentru ca ochiul liber să nu se plimbe prea cercetător prin jur, ei nu mai văd nimic decât masa și bucatele din care se înfruptă așezate pe ea. În felul acesta nimeni nu observă cum și cât mănâncă altul. Înainte, sau după masa regulată, se feresc cu mare grijă să-și atingă gura de vreo hrană decât cea de la masă. În felul acesta, umblând prin grădini sau livezi, în tăcere, îi ispitesc nu numai fructele, care atârnă prin pomi, dar și cele așternute pe pământ, gata să fie călcate cu piciorul și ușor de adunat. Vederea lor este o ademenire, iar înlesnirea și belșugul lor pot stârni pofta până și celor cu viața foarte aspră și cumpătată. Totuși ei socotesc ca ceva netrebnic nu numai de a gusta din vreunul din aceste fructe, ba chiar de a-l atinge cu mâna, în afară de ceea ce li se servește tuturor la masa obștii, sau li se dă în public fraților, la culesul fructelor, după rânduiala economului.”

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 2, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 35

„După prânz trebuie să ridicăm iarăși cugetele către Dumnezeu spre a-I mulțumi pentru toate darurile primite.”

(Pr. Narcis Stupcanu)