Matei 16, 1-6

„În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus fariseii și saducheii și ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer. Iar El, răspunzând, le-a zis: Când se face seară, ziceți: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roșu. Dar dimineața ziceți: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roșu posomorât. Fățarnicilor, fața cerului știți s-o judecați, dar semnele vremilor nu puteți! Neam viclean și preadesfrânat cere semn, și semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona. Și, lăsându-i, a plecat. Atunci, venind ucenicii pe celălalt țărm, au uitat să ia pâini. Iar Iisus le-a zis: Luați aminte și feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor.”

Când semnele nu se înțeleg...

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXV, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 313

„Şi după cum un mare meşter preface, schimbă şi aduce la vechea frumusețe un vas învechit de vreme şi mâncat de rugină, ca să spun aşa, aruncându-l în foc şi dând jos după el toată rugina, tot aşa şi Stăpânul nostru a curățit toată lumea prin potopul de atunci; şi după ce a scăpat pe oameni de răutate, de întinăciune şi de multă stricăciune, Stăpânul a făcut lumea mai strălucitoare, ne-a arătat chipul ei luminos de la început şi n-a îngăduit să rămână nici urmă din urâțenia de mai înainte.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXVI, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 318-319

„...n-a adus pe lume potopul pentru altă pricină, ci numai din grija ce-o purta celor care se dedaseră cu totul păcatului.
– Dar ce purtare de grijă e aceea, aş putea fi întrebat, să-i ucizi pe toți prin înec?
– Nu rosti, omule, cuvinte fără judecată, ci primeşte cu minte înțelegătoare cele făcute de Stăpân! Atunci vei cunoaşte cât e de mare - şi asta mai ales - purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Nu-i, ­oare, cea mai mare purtare de grijă să scapi de răutate pe cei care săvârşesc păcate grele, pe cei care-şi măresc în fiecare zi rănile, pe cei care se umplu de bube de nevindecat? Acest fel de pedeapsă nu este plină de toată iubirea de oameni? Nu este, oare, dovadă de mare înțelepciune şi de bunătate, ca acei care şi fără de potop trebuiau să moară, să-şi termine, ca pedeapsă, aşa viața, fără să simtă, fără să-şi dea seama ce se petrece cu ei, iar pedeapsa să le fie fără durere şi fără chin? Şi iarăşi, dacă priveşti cu gând cucernic cele petrecute atunci, vei vedea că au avut parte de binefaceri nu numai cei care au fost pedepsiți atunci, ci şi cei de mai târziu; şi ei au cules de pe urma potopului două mari foloase: unul, de a nu cădea în aceleaşi păcate ca oamenii de pe vremea potopului; al doilea, de a ajunge mai înțelepți prin pățania celorlalți. Câtă mulțumire n-ar trebui să dea ei lui Dumnezeu că au ajuns mai înțelepți şi prin pedepsirea acelora, şi prin frica sădită în sufletul lor, de a nu păți la fel cu ei! Câtă mulțumire n-ar trebui să dea lui Dumnezeu că a fost stârpit aluatul păcatului şi răutății, că n-a mai rămas pe pământ dascăl de păcate şi răutate!”

(Pr. Narcis Stupcanu)