Matei 17, 1-9

„În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și, iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu Dânsul. Și, răspunzând, Petru i-a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, vom face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una. Dar, pe când el vorbea, un nor luminos i-a umbrit și, iată, glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; de Acesta să ascultați! Și auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte tare. Dar Iisus S-a apropiat de ei și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți! Și, ridicându-și ochii lor, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus singur. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului va învia din morți.”

Cum este Dumnezeu

 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 79b, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 205-206

„Dumnezeu este infinit, ceea ce înseamnă că nu are margine. Căci marginea e proprie celui ce se diferențiază prin patru margini: prin centru, linie, suprafață şi soliditate, ba încă şi prin trei dimensiuni: lungime, lățime şi adâncime, care şi ele se dife­rențiază prin şase margini, fiecare adică fiind circumscrisă de două, de pildă lungimea prin cea de sus şi cea de jos, lățimea prin cea de-a dreapta şi cea de-a stânga, adâncimea prin marginea dinainte şi dindărăt. Şi iarăşi, aceleaşi noțiuni comune prezintă pe Dumnezeu indefinit, adică neprimitor de o dezvoltare ce trece prin stări proprii noi entitatea şi neavând nici poziția în spațiu, nici început sau sfârșit în timp. Apoi îl socotesc fără figură, ca unul ce nu e un chip exterior, nu e nici în patru unghiuri, nu stă nici drept, nu e nici povârnit în jos. În sfârşit, e nepipăit şi nevăzut, ca unul ce nu cade sub simțuri (căci acestea sunt proprii trupurilor). Aşa fiind, în urma celor arătate e absurd să se considere că Dumnezeu e trup şi e silit să Se împartă în părți, din care Se compune iarăşi ca trup. Căci Dumnezeu e cu totul fără părți, pentru că e cu desăvârşire fără cantitate; şi e cu desăvârşire fără cantitate, pentru că e cu desăvârşire fără calitate; şi e cu desăvârşire fără calitate, pentru că e cu totul simplu; şi e cu totul simplu, pentru că e cu totul nesupus distanțelor; şi e cu totul nesupus distanțelor, pentru că e cu totul infinit; şi e cu totul infinit, pentru că e cu totul nemişcat (căci nu se mişcă niciodată Cel ce nu are unde să Se mişte); şi e cu totul nemişcat, pentru că e cu desăvârşire fără de început (căci nu are ceva ­înainte de El şi mai mare, nici ceva împreună cu El şi egal, nici ceva după El şi care ar putea să fie pe măsura Lui şi să-L încapă); şi e cu totul fără de început, pentru că e cu totul nefăcut...”

(Pr. Narcis Stupcanu)