Matei 17, 10-18 (Vindecarea unui lunatic)

„În vremea aceea ucenicii L-au întrebat pe Iisus, zicând: Pentru ce, dar, zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El, răspunzând, a zis: Într-adevăr, mai întâi va veni Ilie și va așeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a și venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; așa și Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înțeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul. Și, mergând ei spre mulțime, s-a apropiat de El un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Atunci Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela.”

Cât de mult ne iubește Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XV, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 173

„Când mă gândesc la felul de viață pe care Dumnezeu l-a dăruit omului, făcându-i atât de bogate binefaceri; când mă gândesc mai întâi că, înainte de facerea lui, Dumnezeu a adus la ființă pentru el toată podoaba zidirii, că l-a făcut mai târziu să se bucure de toate cele văzute; când mă gândesc apoi că Dumnezeu a poruncit să se facă Raiul, pentru că a voit ca omul să locuiască în el, că l-a despărțit de animalele necuvântătoare, că i-a dat putere asupra tuturor și i-a poruncit să le pună nume tuturor, așa cum pune nume un stăpân robilor și supușilor, când mă gândesc, apoi, că Adam singur avea nevoie de un ajutor de aceeași ființă cu el, ca să-i ție tovărășie, și că Dumnezeu nici asta n-a lăsat-o la o parte, ci a făcut-o pe femeie în chipul în care a voit și i-a încre­dințat-o lui și că odată cu toate acestea i-a dăruit și vrednicia profeției; când mă gândesc, apoi, că după aceste nespuse binefaceri i-a dăruit și binele cel mai mare din toate, anume că l-a scăpat de toate grijile trupului, că l-a făcut să nu aibă nevoie nici de haine, nici de vreo altă trebuință, ci că a voit, după cum spuneam mai îna­inte, ca omul să trăiască pe pământ ca înger pământean; deci, când mă gândesc la toate acestea, mă minunez de iubirea de oameni a Stăpânului față de neamul nostru, de trândăvia omului și de invidia diavolului, că nu suferea vicleanul demon să vadă pe om că duce viață îngerească în trup omenesc.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXIV, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, p. 14

„Ce dragoste vrednică vom pu­tea, deci, arăta noi Celui Care ne-a iubit atât de mult? Chiar dacă ne-am da sufletul pentru legile Lui și pentru păzirea poruncilor date de El, nici așa nu vom putea ajunge la măsura dragostei pe care ne-a arătat-o El nouă! El, Dumnezeu fiind, a primit să moară pentru oameni; El, Stăpân fiind, a primit să moară pentru robi; și nu pentru niște simpli robi, ci pentru niște robi nerecunoscători.”

(Pr. Narcis Stupcanu)