Matei 18, 1–11

„În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceș­tia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut.”

Smerenia te face cel mai mare în Împărăția cerurilor

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhov­nicești, omilia XVI, 11-12; omilia XIX, 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 176;190

„(...) După cum cel care a trecut prin multe necazuri și a scăpat cu multă osteneală, atunci când dobândește avere multă nu se mai teme de pagubă; tot așa (se întâmplă cu oamenii) duhovnicești; trecând mai înainte prin încercări multe și înfricoșătoare și umplându-se după aceea de har și de bunuri (duhovnicești), nu se mai tem de cei ce vor să-i jefuiască, pentru că bogăția lor nu este puțină. Totuși au și ei o teamă. Nu ca aceia care se tem de duhurile cele viclene, ci o teamă legată de folosirea darurilor spirituale încredin­țate lor.
Un astfel de om se consideră pe sine mai prejos decât toți păcătoșii. Cu cât se adâncește el în cunoașterea lui Dumnezeu, pe atât se consideră pe sine un neștiutor și cu cât știe (mai mult despre El), pe atât crede că nu știe nimic. Această convingere, care devine în sufletul său ca și ceva firesc, i-o creează harul.
(...) Smerenia este o mare înălțare, o mare cinste și o mare demnitate.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre paza inimii, 12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 288

„Așa sunt creștinii care au har: bogați în Dumnezeu, dar săraci cu duhul, ca și când n-ar avea nimic.”