Matei 5, 33-41 (Predica de pe munte - jurământul și răzbunarea)

„Zis-a Domnul: Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu juri strâmb, ci să ții înaintea Domnului jurămintele tale». Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum, nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, este de la cel viclean. Ați auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte». Eu însă vă spun: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar dacă te va sili cineva să mergi o mie de pași, mergi cu el două mii.”

Răzbunarea - semnul slăbiciunii

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XXVII, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 590-591

„Prostul în tulburarea mâniei sale este pornit pe răzbunare, dar înțeleptul o potolește încetul cu încetul prin stăpânire și bunăvoință. De aceea spune Apostolul: Nu vă răzbunați voi înșivă, ci lăsați loc mâniei, adică: Să nu căutați răzbunare sub îndemnul supărării, ci dați locul mâniei, ceea ce înseamnă să nu fie inimile voastre atât de strânse în cătușele nerăbdării și ale lașității, încât să nu poată suporta puterea furtunii, când se dezlănțuie, ci să le lărgiți, primind valurile vrăjmașe ale mâniei în cămările spațioase ale dragostei, care «toate le suferă, toate le rabdă». Astfel, sufletul vostru lărgit pentru a cuprinde în el mărinimia și răbdarea, să aibă în el locuri pentru retragerile gândurilor mântuitoare, în care fumul cel negru al mâniei, primit și împrăștiat, să se risipească și până la urmă să piară. Sau trebuie să înțelegem și așa: dăm locul mâniei ori de câte ori ne plecăm cu mintea liniștită și umilă tulburării altuia și, declarându-ne într-un fel oarecare că merităm orice injurie, ne supunem nerăbdării celui înfuriat. De altfel, cei care iau în acest înțeles desăvâr­șirea apostolică, încât ei cred că dă locul mâniei acela care se îndepărtează de cel supărat, după părerea mea, nu sting, ci aprind focul neînțelegerilor. Dacă nu este învinsă îndată mânia aproapelui printr-o umilă cerere de iertare, cel ce fuge de ea mai degrabă o provoacă decât o evită.”

Tertulian, Despre răbdare, X, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 191

„În mod eronat, răzbunarea pare o mângâiere a durerii, dar în fața adevărului se dovedește ca o luptă a răutății. Ce deosebire este între provocator și cel provocat, dacă nu aceea că unul săvârșește răul mai înainte, iar celălalt mai în urmă? Totuși, și unul, și altul sunt vinovați de vătămarea omului în fața Domnului, care oprește și condamnă orice ticăloșie.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)