Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Matei 9, 14-17

Matei 9, 14-17

Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 08 Iun, 2018

„În vremea aceea au venit la Iisus ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi și fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Și Iisus le-a zis: Pot, oare, nuntașii să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, iar atunci vor posti. Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta se va desface de haină și se va face o ruptură și mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminteri burdufurile crapă, vinul se varsă și burdufurile se aruncă; ci pun vin nou în burdufuri noi și amândouă se păstrează împreună.”

Când și cum postim

Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a V-a, Cap. 24-26, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 178-179

 „Din dorința de a cunoaște învățăturile bătrânilor, am pornit din părțile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiți cu atâta bucurie, încât nici o rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă, așa cum ne deprinsesem la mănăstirile din Palestina. Oriunde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri și vineri. Întrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta ușurință peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns: Postul mă însoțește în tot timpul, iar pe voi, care curând veți pleca, nu vă voi putea ține necontenit cu mine. Postul, deși este folositor și trebuincios, e totuși o ofrandă dăruită de bună voie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învățătură ca o obligație. Prin urmare, primind în voi pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10, 40). Iar, după plecarea voastră, voi putea să despăgubesc omenia, ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen asupra mea. În adevăr: Pot oare fiii Mirelui (Hristos) să fie triști, câtă vreme Mirele este cu ei (Matei 9, 15)? Însă după ce va fi plecat, atunci vor putea posti în libertate.

Pe când unul dintre bătrâni mă îndemna la masă să mai mănânc încă, iar eu îi spuneam că nu mai pot, mi-a răspuns: Eu am întins de șase ori masa astăzi fraților în trecere, și, ca să-l îndemn pe fiecare, am mâncat pe rând cu toți, și încă mi-e foame, iar tu, mâncând acum de prima dată, mai spui că nu poți?

Am văzut pe un altul, care trăia retras și care mi-a mărturisit că niciodată nu s-a înduplecat să mănânce, când era singur, și, chiar de n-ar fi trecut nici unul din frați pe la coliba lui nici timp de câte cinci zile, își tot amâna necontenit mânca­rea până când, venind la biserică pentru slujba de sâmbătă, sau duminică, găsea pe vreunul dintre pelerini. Pe acesta apoi aducându-l în coliba lui, își îngăduia hrană trupului în tovă­ră­șia acestuia, nu atât din trebuin­ța lui, cât mai ales pentru omenie și pentru un frate.

Astfel, cu cât știu să renunțe fără șovăială la posturile zilnice la sosirea fraților, cu o înfrânare, cu atât mai tare se pedepsesc, după plecarea acestora, pentru mâncarea pe care și-au permis-o numai pentru ei. Așa de aspru plătesc ei prea puțina mâncare la care s-au dedat, chinuindu-se mai crâncen și împuținându-și nu numai pâinea, dar chiar și somnul.”