Meditaţii creştine: Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!

Se apropie Sfintele Sărbători de Paşte si întreaga creştinătate se pregăteste să le întâmpine. Domnul nostru Iisus Hristos se hotărăşte să coboare din Împărăţia cerului în mijlocul oamenilor ca să petreacă alături de ei Paştele.

S-a hotărât să-şi înceapă călătoria pe pământ în ţara noastră, ţară cu puternice rădăcini ortodoxe.

În jurul Său, oamenii alergau grăbiţi dintr-o parte în alta. Este Vinerea Mare, Vinerea Patimilor domnului nostru Iisus Hristos. Ziua în care orice bun creştin trebuie să postească, să se spovedească, să se împartăşească şi să se gândească la chinurile şi suferinţele îndurate de Iisus, pentru mântuirea noastră.

Dar... ce să vezi? Toată lumea este preocupată, în special, de cumpărături: mâncare cât mai multă, mult prea multă pentru un om decent, în timp ce mulţi oameni nu au cu ce să-şi astâmpere foamea. Băutură, pentru că, se pare, ea creează bună dispozitie. Haine noi, luxoase, create de firme celebre în lume care neaparat trebuie să stârnească invidia semenilor. Maşini mari, cât mai mari, iar casele pe măsura lor. Lucruri inutile pentru care oamenii îşi vând sufletul şi tot timpul care ar trebui petrecut alături de cei dragi. Oameni stresaţi şi nervoşi, nepoliticoşi, insensibili la suferinţa celor din jurul lor, oameni care au uitat care este adevărata semnificatie a Paştelui: iubire faţă de semeni, înţelegere pentru cei slabi şi neajutoraţi. Esenţa religiei ortodoxe este miracolul Învierii, al vieţii veşnice, dar nu al unei vieţi materiale trăită pe apucate, cât mai îndestulată dar cu atât mai săracă, goală şi tristă, plină de regrete.

Iisus privea cu tristeţe şi dezamăgire în jurul Său. Oraşe mohorâte, cenuşii, pline de fum şi praf. Clădiri înalte şi înghesuite. Spaţii verzi, stinghere, sufocate de beton. Oameni copleşiţi de griji, cu feţe crispate si încrâncenate, alergau grăbiţi cu sacoşe burduşite. Copii trişti, apatici sau violenţi şi zgomotoşi. Scurte clipe de fericire furate la o masă copioasă sau la un grătar în mijlocul naturii unde ea de fapt nici nu contează.

Şi totuşi El nu era supărat, ci era hotărât să sufere în continuare pentru ca oamenii să vadă care este de fapt menirea lor în această viaţă. O viaţă ce ne-a fost dăruită pentru a fi trăită frumos şi cu folos. O viaţă în care trebuie să ne respectăm şi pe noi şi pe cei din jurul nostru care ne sunt egali. Pentru că fericirea nu se obţine în zilele de concediu, nu se cumpără odată cu lucruri pe cât de scumpe, pe atât de inutile, nu se mănâncă cu linguriţa din specialităţi bizare, ci se câştigă zi de zi prin dragoste, dăruire şi bunătate.

Şi atunci, Iisus Hristos şi-a ridicat privirea spre cer şi a rostit din nou la fel ca acum aproape două mii de ani:

- Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!

(Cristiana Ioana DRAGOMIR, cls. a IV-a C, Colegiul Naţional Tudor Vladimirescu)