Micul catehism: Argumente ale cinstirii sfintelor icoane

Termenul de „icoană“ desemneză, în general, orice reprezentare vizibilă a unei persoane sau a unui obiect. În Biserica creştină, prin sfintele icoane se înţelege reprezentările vizibile, redate prin zugrăvire, ale chipurilor Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântului Duh, Maicii Domnului, sfinţilor îngeri, ale tuturor sfinţilor, precum şi ale unor scene biblice.

Între sfânta icoană şi chipul reprezentat nu există o relaţie de identitate. Prin asemănarea cu persoana reprezentată, icoana împrumută numele, forma şi aspectul, apoi, prin rânduiala de sfinţire care se face în Biserică, se legitimează cinstirea sfintelor icoane. Natura persoanei redată în icoană nu poate fi reprezentată, ci numai chipul acesteia, de aceea sfânta icoană rămâne doar o asemănare sau o reprezentare a originalului. Astfel, cinstirea care se oferă persoanei reprezentate nu poate fi identică, după esenţă şi felul ei, cu cea adusă sfintei icoane.

Argumentul cel mai important al cinstirii sfintelor icoane, care se aduce în Biserica creştină, este realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Prin întruparea Sa, Mântuitorul a dat posibilitatea de a i se picta chipul Său pe sfintele icoane.

Deşi, în Biblie, se afirmă că fiinţa lui Dumnezeu nu a fost văzută niciodată de oameni, în istoria mântuirii au fost numeroase momente când Dumnezeu S-a făcut vizibil sub diferite forme. Despre Mântuitorul, Sfânta Scriptură ne spune că „Dumnezeu S-a arătat în trup“, având înfăţişare „ca un om“, că este „Chipul lui Dumnezeu“. Urmând porunca lui Dumnezeu, Moise a făcute unele chipuri şi figuri care au avut parte de cinstire din partea evreilor. În Sfânta Sfintelor au fost rânduiţi heruvimi, „chipuri de heruvimi“ au fost ţesute pe perdeaua de la Sfânta Sfintelor şi pe cele zece covoare ce acopereau sanctuarul. Acestora li s-a adus cinstirea cuvenită, fiind considerate obiecte de cult.