Micul catehism: Când nu poate rosti duhovnicul formula pentru dezlegarea păcatelor? (II)

Mărturisirea păcatelor preotului duhovnic este o iniţiativă personală, benevolă şi trebuie făcută cu mare resposabilitate, pe măsura importanţei Tainei Spovedaniei, pentru dobândirea mântuirii. Credinciosul care doreşte să se spovedească trebuie să spună toate păcatele pe care le-a săvârşit, fără a omite intenţionat vreunul dintre ele. Duhovnicul îl poate ajuta prin întrebările sale, însă penitentul trebuie să fie conştient că mărturiseşte propriile păcate, iar preotul îi oferă doar sprijinul său prin întrebările pe care i le adresează. Duhovnicul nu poate şti păcatele penitentului. De aceea, se recomandă creştinilor să nu mărturisească doar păcatele despre care întreabă duhovnicul, ci să mărturisească tot ceea ce ştiu ei că au făcut şi nu a fost plăcut lui Dumnezeu. Trebuie subliniat că, uneori, duhovnicul, pentru a stabili gravitatea anumitor păcate, este nevoit să ceară anumite lămuriri. Acestea mai sunt necesare şi pentru a stabili un canon potrivit vindecării sufleteşti în urma păcatelor săvârşite. De aceea, penitenţii trebuie să mărturisească toate păcatele şi să prezinte duhovnicului lămuririle pe care le solicită. De altfel, şi în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii duhovnicul adresează următoarele cuvinte: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hrisots. Iată, şi sfânta Lui icoană este înaintea noastră. Iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat“.