Faptele milosteniei sau îndurării sufleteşti sunt în număr de şapte, asemenea faptelor de milostenie trupească. Una dintre acestea se referă la întoarcerea celor rătăciţi la calea adevăratei credinţe şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii, cât şi de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu. Importanţa acestei fapte de milostenie a fost arătată de Sf. Ap. Iacov, când a zis: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“.
Învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi este tot o milostenie sufletească: „Ca să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu“. Îndeamnă, de asemenea, pe cei tineri să fie cumpătaţi: „Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă…»“ (Tit 2, 4-7).
Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte creştinii din Tesalonic: „Îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul... îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători faţă de toţi“ (I Tesaloniceni 5, 11-15). Au nevoie de un sfat bun şi oferit la timpul potrivit toţi cei care au o viaţă păcătoasă, cei în nevoie şi strâmtorare sau cei a căror viaţă şi demnitate sunt în pericol.
Alte fapte ale milosteniei sufleteşti sunt: rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru, mângâierea celor întristaţi din cauza bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul; nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele; iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o dată, ci „de şaptezeci de ori căte şapte“, cum spune Mântuitorul.