„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
22 Noi, 2024
Micul catehism: Care sunt faptele milosteniei sufleteşti?
Faptele milosteniei sau îndurării sufleteşti sunt în număr de şapte, asemenea faptelor de milostenie trupească. Una dintre acestea se referă la întoarcerea celor rătăciţi la calea adevăratei credinţe şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii, cât şi de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu. Importanţa acestei fapte de milostenie a fost arătată de Sf. Ap. Iacov, când a zis: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“.
Învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi este tot o milostenie sufletească: „Ca să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu“. Îndeamnă, de asemenea, pe cei tineri să fie cumpătaţi: „Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă…»“ (Tit 2, 4-7). Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte creştinii din Tesalonic: „Îndemnaţi-vă şi zidiţi-vă unul pe altul... îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători faţă de toţi“ (I Tesaloniceni 5, 11-15). Au nevoie de un sfat bun şi oferit la timpul potrivit toţi cei care au o viaţă păcătoasă, cei în nevoie şi strâmtorare sau cei a căror viaţă şi demnitate sunt în pericol. Alte fapte ale milosteniei sufleteşti sunt: rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru, mângâierea celor întristaţi din cauza bolilor, a păcatelor sau a nenorocirilor de tot felul; nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele; iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o dată, ci „de şaptezeci de ori căte şapte“, cum spune Mântuitorul.
