Micul catehism: Creştinii sunt fiii lui Dumnezeu

Starea de rugăciune, înălţarea minţii la Dumnezeu, se realizează chiar din primele cuvinte ale Rugăciunii Domneşti: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri“.

Apelativul „Tată“ adresat lui Dumnezeu arată încrederea pe care credincioşii o au în Cel care i-a creat. Cei care se roagă lui Dumnezeu nu Îi adresează rugăciuni doar ca o simplă făptură sau creaţie a Sa, ci asemenea fiilor către părinţii lor. Creştinii sunt fii după har ai lui Dumnezeu, prin înfierea dată de Mântuitorul Hristos, învăţătură pe care o găsim în Sfânta Scriptură: „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumenzeu“.

Fericitul Augustin arată că Dumnezeu vrea să fie iubit, de aceea îngăduie să fie numit Tată, fiindcă această numire este plină de dragoste şi aprinde dragostea. Copilul numeşte tată pe cel căruia îi datorează viaţa, iar creştinii Îl numesc pe Dumnezeu Tată, deoarece El este Creatorul lor: „Popor nechibzuit şi fără de minte, au nu este El Tatăl tău, Cel ce te-a zidit, te-a făcut şi te-a întemeiat? Adu-ţi aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău şi-ti va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune“.

Deşi Dumnezeu este pretutindeni, creştinii rostesc „Care eşti în ceruri“. Prin aceste cuvinte nu trebuie să înţelegem un loc anume, pentru că Dumnezeu nu este circumscris în timp şi spaţiu. Rugăciunea Domnească se referă la ceruri, ca sediu al divinităţii, deoarece în natură nu există un alt loc care să exprime strălucirea dumnezeiască într-un mod mai măreţ şi mai impresionant. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“, spunea psalmistul David. De asemenea, cuvintele „Care eşti în ceruri“ ne amintesc că menirea creştinilor trece dincolo de marginile vieţii pământeşti; casa Tatălui în care sunt aşteptaţi se află dincolo de lumea aceasta: „cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde aşteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos“.