„Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit
Micul catehism: Crucea este altarul mântuirii noastre
Crucea reprezintă unul dintre cele dintâi simboluri creştine, reprezentând patima şi moartea prin răstignire a Mântuitorului Hristos. Identificată de la început ca fiind „semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 30), Crucea devine calea de a urma pe Iisus din Nazaret, Împăratul răstignit. De-a lungul timpului, martirii au arătat că nu se poate dobândi Împărăţia lui Dumnezeu fără Cruce (Fapte 7, 55-56). Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul Crucii, creştinii fiind ramurile acesteia.
Obiect de tortură şi de groază pentru păgâni, ca şi pentru evrei („Blestemat este cel ce spânzură pe lemn ...“ Deut XXI, 23), Crucea a fost sfinţită prin sângele dumnezeiesc scurs pe ea şi este legată de lucrarea răscumpărătoare a Domnului Hristos. Tradiţia răsăriteană n-a separat Crucea de Înviere, şi tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire. Numai în lumina Învierii se vede realitatea tragică a Crucii şi a păcatului, dar şi puterea şi stăpânirea lui Dumnezeu. Învierea a arătat apostolilor adevăratul sens al Crucii şi măreţia iertării şi iubirii divine. A devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv şi pricină de laudă pentru creştini. „Cuvântul cruce este sminteală pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru noi (creştinii) mântuire,“ spune Sf. Apostol Pavel. De aceea, spune el în altă parte, „mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos ...“. În evlavia ortodoxă, Crucea este nedespărţită de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“. Ca şi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce este obiectul sfânt, prin a cărui sărutare, credincioşii îşi arată dragostea şi cinstirea ce o dau Mântuitorului Hristos.