Micul catehism: Cum trebuie înţeleasă prima fericire?

Prima fericire rostită de Mântuitorul ne învaţă că prima virtute pe care trebuie să o aibă creştinul pentru a intra în împărăţia cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este „sărăcia cu duhul“: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor“ (Matei 5, 3).

Sf. Ioan Gură de Aur consideră că cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi şi cu inima zdrobită. Totuşi, Domnul nu a spus „cei smeriţi“, ci „cei săraci“, deoarece cuvântul „sărac“ spune mai mult decât cuvântul „smerit“. Acelaşi Sfânt Părinte crede că Mântuitorul a făcut referire aici la cei care „se tem şi tremură de poruncile lui Dumnezeu“; pe aceştia Dumnezeu i-a lăudat prin profetul Isaia: „Spre cine voi căuta, decât spre cel blând şi liniştit, care tremură de cuvintele Mele?“.

Sunt unii oameni care sunt smeriţi, fiind constrânşi de împrejurări. Însă Domnul Hristos nu a făcut referire la această categorie, ci la cei care se smeresc de bunăvoie, adică la cei care sunt lipsiţi de trufia minţii şi de iubire de sine excesivă, păcate prin care au căzut îngerii cei răi şi primii oameni. Săraci cu duhul sunt creştinii care, cugetând mereu la desăvârşirea dumnezeiască, realizează cât de departe sunt ei de ea; cei ce îşi dezlipesc de bunăvoie inima de bunurile pământeşti şi îşi eliberează sufletul de iubirea fără măsură a acestora. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred niciodată desăvârşiţi şi depun mereu eforturi pentru a urca treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii.

Fiind convinşi că nu pot face nimic pentru mântuirea lor fără ajutorul şi harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât trăiesc pe pământ, sunt încă departe de fericirea veşnică, creştinii imploră necontenit îndurarea harului lui Dumnezeu.