Micul catehism: Despre canonizarea sfinţilor

De-a lungul timpului, Biserica a fixat criteriile importante pentru procesul de canonizare a sfinţilor.

Moartea martirică a fost considerată şi a rămas dovada cea mai sigură a sfinţeniei. Martirul prezintă dovada completei lepădări de sine şi mărturia cea mai sigură a credinţei desăvârşite.

Alt semn al sfinţeniei a fost şi a rămas mărturisirea fără frică a dreptei credinţe, în ciuda oricărei ameninţări, indiferent dacă aceasta atrăgea moartea sau exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăţie eroică.

Al treilea semn al sfinţeniei a fost dintotdeauna viaţa sfântă, viaţa curată, însoţită de faptele milei trupeşti şi sufleteşti. Pentru viaţa trăită în conformitate cu poruncile şi învăţăturile date de Mântuitorul Hristos, Dumnezeu binecuvântează cu daruri sau puteri suprafireşti, precum darul minunilor din această viaţă sau după plecarea la Domnul, săvârşirea minunilor fiind socotită drept al patrulea semn al sfinţeniei.

Al cincilea semn al sfinţeniei a fost socotit lupta pentru apărarea dreptei credinţe, care trebuie făcută cu toate puterile pentru triumful Ortodoxiei. Luptătorii pentru Biserică sunt luptători pentru Hristos, sunt marii binefăcători ai Bisericii, pentru că prin acţiunea lor se păstrează nealterat Adevărul mântuitor.

Alături de aceste semne mai trebuie amintită şi nestricăciunea trupului după moarte. Dar, pentru ca acest semn să fie dovada sfinţeniei, trebuie să fie însoţit necondiţionat de darul săvârşirii minunilor. Descoperirea unui trup neputrezit nu este obligatoriu şi semn al sfinţeniei, pentru că poate fi şi urmarea unor păcate grele. În astfel de situaţii, Biserica a rânduit rugăciuni şi dezlegări pentru cei trecuţi la cele veşnice.

Este o datorie morală a creştinilor din Biserica luptătoare de a proclama pe cei care s-au remarcat printr-o trăire şi credinţă statornică, de a le acorda cinstea cuvenită sfinţilor prin rugăciuni, dar şi de a le urma pilda credinţei.