„În vremea aceea a intrat Iisus în Capernaum. Iar sluga unui sutaș, care era la el în cinste, fiind bolnavă, trăgea să moară. Și, auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să
23 Noi, 2024
Micul catehism: „Dumnezeu cere recunoştinţa noastră pentru a ne face vrednici de daruri mai mari“
Rugăciunile adresate Părintelui ceresc pot fi de laudă, de mulţumire şi de cerere. La slujba Sf. Liturghii, credincioşii cântă: „Pe Tine Te lăudăm; pe Tine Te binecuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru“. Aceste cuvinte, cântate în cel mai important moment al Sf. Liturghii, arată cât de necesare sunt rugăciunile de laudă şi de mulţumire. Aflat sub povara nevoilor materiale, omul adresează adesea mai mult rugăciuni de cerere şi mai puţin de laudă şi de mulţumire. Acestea din urmă, fiind un răspuns la binefacerile primite de la Dumnezeu şi o expresie a recunoştinţei, au o valoare deosebită, evidenţiată de Sf. Ioan Gură de Aur, astfel: „Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are nevoie de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă“. Potrivit Fericitului Ieronim, recunoştinţa este o virtute specific creştină, o datorie de onoare, de dreptate şi de iubire, o manifestare naturală, care nu lipseşte nici la fiinţele necuvântătoare. Aceeaşi învăţătură fusese sintetizată, cu mult înainte de proorocul Isaia, „Boul îşi recunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său“.
Un alt Părinte al Bisericii, Fericitul Augustin, exclamă: „Cum nu e aici un ceas, nici o clipă în viaţa mea, în care să nu mă folosesc de binefacerile tale, Doamne, asemenea nu trebuie nici o clipă în care să nu te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu te iubesc din toate puterile mele“.
